De veghe în lanul curăției

Curăția e și pe dinăuntru. Nu se vede întotdeauna cu ochiul liber. Nu se miroase. Nu se pipăie. Nu se apretează. Imacularea ei derivă din ceea ce numim conștiință. O stare de spirit de permanentă trezie și veghe, cu urechile ciulite și mintea în alertă față de primejdia murdăriei.

manastirea-sihastria-parintele-cleopaDespre conștiință putem vorbi vrute și nevrute pentru că la nivel cognitiv ea reprezintă asumarea a ceea ce știm, recunoaștem și înțelegem în raport cu persoana noastră. Ea este bodyguard-ul fără concediu. Martorul judecății noastre corecte. Tare frumos și foarte simplu ne vorbea despre conștiință, adică despre curăția esențială Părintele Cleopa – Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este pârâşul. El ne pârăşte de pe acum şi dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spovedim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să facem fapte bune şi să le punem în locul celor rele de mai înainte. Aşa ne împăcăm cu pârâşul. Zice Scriptura: „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că mereu călătorim pe ea. Milioane de milioane de oameni călătorim pe ea de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în Catisma a şaptesprezecea? Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.

De trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale. Care este pârâșul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră. De ce ai zis rău de altul? Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mustra conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce-ai făcut.

Neliniştea, mustrarea conştiinţei omului păcătos este un semn al milei lui Dumnezeu, ca să se împace cu El cât este în această viaţă trecătoare. Intâi trebuie să crezi că există Dumnezeu, care a creat lumea şi stăpâneşte toate. Apoi, să te sileşti după putere să faci voia Lui. Al treilea, dacă vrem să ne
mântuim, trebuie să ne împăcăm cu conştiinţa noastră, mai bine-zis cu Dumnezeu care ne-a creat şi ne va judeca după faptele noastre.

Dar vai de noi şi de noi, când conştiinţa ne spune să facem o faptă bună sau să lăsăm răul: „Lasă-te de tutun, lasă rachiul, lasă jocurile, lasă petrecerile, lasă înjurătura, lasă ura pe fratele tău, lasă luxul, lasă femeia străină, lasă păcatele cu care te-ai îndeletnicit, lasă zgârcenia, lasă nemilostivirea, lasă aducerea aminte a răului”, iar noi nu vrem, ci găsim fel de fel de pricini cu mintea noastră şi socotim că aceste pricini sunt binecuvântate.

Vai de noi, păcătoşii. Conştiinţa noastră este sluga lui Dumnezeu, care ne cheamă la Cina Marelui împărat. Ea pururea ne cheamă la Dumnezeu şi noi pururea găsim pricini ca să nu răspundem.

Până la venirea Domnului, când vom auzi trâmbiţele îngerilor, avem de la Dumnezeu o trâmbiţă de taină: glasul conştiinţei noastre. Să ascultăm acest glas al conştiinţei, al acestei trâmbiţe sfinte, căci, ascultând de ea, ascultăm de însuşi glasul Domnului care este în noi. Dacă vom asculta glasul acestei trâmbiţe de taină a sufletului nostru, care strigă în noi mereu, mustrându-ne când greşim şi mâniem pe Dumnezeu, atunci ne vom împăca sufletul cu El şi vom împăca cu noi şi cerul, şi pământul.

Sursă: „Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie”, Editura Teognost, Cluj, 2004, pag.50

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *