Cum ne pregătim sufletul nu doar pentru sărbătoare, ci și pentru mântuire

Între post și rugăciune, arată Părintele Petroniu, există o legătură esențială, înfrânarea trupească fiind condiție pentru urcușul în rugăciune. „Ca să se poată înălța către Dumnezeu, spune duhovnicul român, mintea trebuie să aibă mare agerime și sprinteneală. Dar cine nu știe că pântecele îndopat cu mâncare și băutură îngreunează nu numai trupul, ci și mintea o face greoaie și întunecată? Cum să se mai înalțe către Dumnezeu o astfel de minte? Pe când, dimpotrivă, mintea celui ușurat cu înfrânare și post este limpede și sprintenă și ușor se înalță pe aripile rugăciunii. O astfel de rugăciune unită cu postul este o mare putere și despre ea zice Mântuitorul Hristos că este armă nebiruită împotriva dracilor”[1].

(Material realizat de pr. Prof. Ioan Teșu)

Cu ce începem

Rugăciunea este, așadar, „oxigenul vieții duhovnicești”[2], „înălțarea minții către Dumnezeu, „convorbire cu Dumneeu”[3], „un fir de foc, care ne leagă de cer și de care nu se poate apropia lucrarea celui potrivnic”[4]. Asemenea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care considera că o formă a crizei lumii contemporane o constituie împuținarea rugăciunii, Părintele Petroniu Tănase socotea că omul trebuie să realizeze faptul că rugăciunea este o trebuință esențială a vieții, o necesitate a ființei umane, de practicarea acesteia depinzând întreaga lui viață, atât aici, cât și în veșnicie. Fiind un dialog cu Dumnezeu, în rugăciune, sufletul vorbește cu Dumnezeu, ca și cu un Prieten. Iar Acesta îi răspunde: „Ce vrei mai mult? Eu îți sunt tată, frate, Eu soț, Eu casă, El hrană, Eu haină, ca să nu ai nevoie de nimic. Căci am venit ca să slujesc, nu să Mi se slujească. Eu îți sunt și prieten, și frate, și soră, și mamă. Toate îți sunt Eu. Eu am sărăcit pentru tine și osândit pentru tine, pe Cruce pentru tine, în mormânt pentru tine. Sus mijlocesc la Tatăl pentru tine, jos trimis pentru tine, te călăuzesc la Tatăl. Toate Îmi ești: și frate și împreună moștenitor și prieten și mădular. Ce vrei mai mult?”[5].

Dintre pericolele, pe care le poate întâmpina sufletul, în rugăciune, duhovnicul athonit face referire la împrăștiere și formalism. Rugăciunea făcută cu neglijență, fără participare lăuntrică, este socotită batjocură și păcat și de aceea, el spunea că este mai bine pentru suflet, să nu facă o astfel de rugăciune. Mai degrabă să fie găsit vinovat de absența ei, decât de nesimțire și obrăznicie înaintea Lui Dumnezeu, Cel care ne cunoaște profunzimile sufletului nostru și față de Care nimic nu poate fi tăinuit[6].

De asemenea, formalismul în rugăciune este „marea strâmbare a rugăciunii”[7].

Întregul efort al nostru trebuie să fie ca rugăciunea noastră să devină una curată, neîntreruptă sau neîncetată. Rugăciunea necontenită, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat! (I Tesal. 5,17), înseamnă unirea vieții noastre cu Dumnezeu, omul să fie cu gândul la Dumnezeu, în tot ceea ce el face[8]. În acest mod, creștinul devine un „om de rugăciune”[9], adică „un om care nu se roagă numai când se roagă (…), ci toată viața sa este rugăciune” sau, cum bine spunea Părintele, „trebuie să ai obiceiul de a te ruga, să ai rugăciunea, să devii rugăciune, rugăciune întrupată, adică să te simți necontenit în prezența lui Dumnezeu”[10].

O astfel de rugăciune curată „preface și înnoiește pe om, îi pune în valoare forțe interioare necunoscute”[11], producând în viața celui ce a dobândit-o o „mare prefacere, mare schimbare”[12]. Acesta are sentimentul prezenței și a împreună-vorbirii sale cu Dumnezeu, ca și cu un Prieten.

Cunoscându-i roadele binefăcătoare și mântuitoare, Cuviosul Părinte ne îndeamnă, cu multă sensibilitate, la practicarea ei cât mai deasă: „Iubite frate, încearcă să aprinzi în inimă focul acestei rugăciuni. E așa de simplă și ușor de ținut minte. Rugăciunile lungi sunt greu de învățăt pe de rost; aceasta însă este așa de scurtă. Și numai o dată de o auzi, o ții minte: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!». Zi-o cât mai des și mai cu căldură. Și când lucrezi cu mâinile și când ești pe cale, când te culci și când te scoli. Zi-o cât mai des, neîncetat”[13].

Dincolo de a fi un motiv de tristețe și deznădejde, încercările vieții sunt „darul cel mai de preț pe care îl face Hristos prietenilor Săi”[14], „popas spre bucuria învierii”[15], „cheia ce deschide cămara de bunătățile harului”[16].

Cum ne ducem crucea

Ca o formă de încercare, boala este o probă morală și o șansă de mântuire. „Crucea, spunea Părintele, nu ne poartă, cel puțin la început. Trebuie noi să o purtăm multă vreme. Și când, în cele din urmă, la rândul ei, ea ne poartă, atunci ne-am pironit pe ea cu propriile noastre mâini, și ceasul izbăvirii este aproape”[17]. Ca mijloace de alinare a sufletului, el recomanda, mai întâi o curățire de păcatele, prin spovedanie, iar apoi rugăciune, pentru tămăduirea trupului, prin Sfânta Taină a Maslului[18].

„Toiag” și „vargă” cu care Dumnezeu caută să ne conștientizeze asupra căderilor noastre, „pătimirile fără de voie” au un rost pozitiv, atât asupra persoanelor, cât și a comunităților și popoarelor, întorcându-le la calea cea adevărată și, totodată, înmulțind, în ceruri, ceata celor bineplăcuți lui Dumnezeu, care prin, aspre nevoințe, și-au câștigat și și-au mântuit sufletul[19].

Iubirea

Dragostea, virtutea culminantă a vieții creștine, este chip al vieții ideale, atât în această lume, dar și în viața viitoare. Părintele Petroniu spunea că „toată Legea cea Nouă se cuprinde într-un singur cuvânt, cel mai profanat în toate limbile: Dragostea”[20]. O primă formă a ei este dragostea de Dumnezeu. Făcând referire la operele Sfântului Nicodim Aghioritul, Părintele Arhimandrit arăta că semnele iubirii de Dumnezeu sunt: „1. Dacă Îl iubești în chip firesc, nesilit.

  1. Dacă păzești poruncile Lui.
  2. Dacă îl iubești din toată inima, numai pe El.
  3. Dacă pomenești des numele Domnului.
  4. Dacă verși lacrimi și numai amintindu-ți de El.
  5. Dacă te rogi neîmprăștiat.
  6. Dacă te bucuri când suferi pentru El.
  7. Dacă dragostea de El nu-i biruită de nici o potrivnicie.

Dacă dragostea ta are aceste semne, în adevăr iubești pe Domnul”[21].

Iubirea față de aproapele are numeroase și bogate forme, două dintre acestea, asupra cărora insistă Părintele Petroniu fiind milostenia și iertarea semenilor.

Milostenia este „prețul cel mai scăzut de mântuire”[22], pe care omul îl poate plăti pentru iertarea păcatelor sale. Ea este o formă a iubirii de aproapele, dar, în același timp, și al respectării propriei demnități și vocații, aceea de a ne asemăna lui Dumnezeu, Care este Iubire. Milostenia „ne șterge păcatele, ne dă îndrăznire și ne pregătește de mai înainte desfătarea bunătăților celor veșnice”[23], fiind, astfel, cale spre mântuire.

Alături de iertarea aproapelui, Părintele Petroniu recomanda părinților din obște, dar și pelerinilor evitarea clevetirii semenilor. Limba celui care clevetește, spunea el, are trei ghimpi: unul vatămă pe care care rostește cuvintele rele, unul pe cel la care ele se referă, iar al treilea, pe cel care le ascultă[24].

Într-o apoftegmă, el spunea: „La clevetire răspunde cu blândețe: murdăria se spală cu apă curată și nu cu murdărie”[25].

Vorbirea sau grăirea în deșert, multa și proasta grăire, poliloghia, era socotită de Bătrânul Avvă, „irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului și prefacerea lui în prilej de păcătuire și pierzare. Cuvântul omenesc are o mare și tainică putere, aduce cu el ceva din ființa celui care îl rostește. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, și cuvântul omenesc este omul însuși. «Dacă vrei să știi ce este în inima omului», zic Părinții, «ia aminte la cele ce spun buzele lui». Vorbăria și pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipsește cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără preț. De aceea, Mântuitorul ne spune că „pentru tot cuvântul deșert pe care-l vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecății” (Mt. 12,36). Sfinții Părinți, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit și lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. «Pentru că am vorbit», zice Cuviosul Arsenie «adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată». Cuviosul Agaton, trei ani a purtat o piatră în gură, pentru a deprinde tăcerea, iar Sf. Isaac Sirul zice că «tăcerea este graiul veacului viitor». Chiar și vorbirea despre cele duhovnicești este păgubitoare, când este prea multă. Spune și înțelepciunea poporului: «Vorba este de argint, iar tăcerea de aur»”[26].

Iubirea vrăjmașilor, considera Părintele Petroniu, „ne aduce mii și mii de bunătăți”[27]. De aceea, locul judecării și osândirii celor ce ne-au greșit trebuie să fie luat de iertarea lui și rugăciune pentru îndreptarea acestuia.

Neosândirea aproapelui are la bază, potrivit Părintelui, mai multe motive: în primul rând, acela că noi nu cunoaștem niciodată deplin adevăratele cauze ale căderilor și păcatelor acestora; apoi, nu știm nici slăbiciunile lor și nici nu cunoaștem voia sau îngăduința lui Dumnezeu; nu cunoaștem violența atacului sau al războiului drăcesc; dar nici pocăința și lacrimile taincie ale celui osândit[28].

Soluția propusă de Preacuviosul Părinte este de a ne îngriji de mortul nostru, nu de al altuia, adică să ne vedem păcatele proprii și cu ele să luptăm și nicidecum cu abaterile celorlalți[29] și, totodată, să lăsam toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaște toate cele ascunse ale noastre și ale tuturor și va găsi, în atotînțelepciunea Sa, căile cele mai potrivite de întoarcere a răului în bine[30].

Astfel făcând, nevoitorul își dobândește pacea lăuntrică, iar aceasta presupune „-Să nu te superi când alții te ofensează

– Să te ferești de mânie cu tot dinadinsul și în vreme de tulburare, stăpânește-ți limba;

– Păzește-te de mâhnire, fii vesel totdeauna;

– Ferește-te de a judeca pe alții;

– Fugi de răspândire, adună-te în sine și păstrează tăcerea”[31].

Ca stareț și duhovnic, Părintele Arhimadrit Petroniu Tănase a sfătuit și îndrumat spiritual monahi și credincioși evlavioși și a alcătuit un adevărat îndreptar al convorbirilor duhovnicești. El spunea astfel: „Regulă: vorbești bine despre ceea ce iubești… Prima calitate a unei convorbiri: bunul simț, a doua: buna cuviință creștină, potrivit cu ceea ce suntem, ca în fața lui Dumnezeu și în lumina Lui. Fiecare cuvânt rostit să aibă înțeles și valoare creștină. Convorbirea să fie iubitoare față de cei cu care și despre care vorbești. Să nu rănim cu cuvântul pe cel cu care vorbim: să vorbim de cele ce-i fac bine, îl bucură, să-i dăm întâietate la cuvânt. Față de cei absenți, dacă sunt acuzați, să facem după Lege, care numește din oficiu apărători celor acuzați. Să fim totdeauna printre apărători. Critica și bârfeala nici nu trebuie atinse; respectul să nu lipsească; apoi buna dispoziție și bunul gust: nu-i îngăduit să fim vulgari”[32].

Astfel împodobit cu virtuțile, ce se oglindesc pe chipul și în viața sa, sufletul își actualizează deplin chemarea lui, aceea de a deveni prin har și lucrare, ceea ce Dumnezeu este prin ființă, ca unul care poartă necontenit în sine vocația desăvârșirii, dorul de absolut și de infinit.

 

 

[1] Părintele Petroniu de la Prodromu, Predici. Cuvânt la începutul Postului Mare, în vol. cit., p. 414.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, Predici. „Acest duh nu iese decât cu rugăciune și cu post”, în vol. cit., p. 428.

[5] Părintele Petroniu de la Prodromu, Însemnări, în volumul Părintele Petroniu de la Prodromu…, p. 235.

[6] Ibidem, p. 153.

[7] Ibidem, p. 217.

[8] Părintele Petroniu de la Prodromu, Cuvinte de învățătură. La Praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, în vol. cit., p. 619.

[9] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii…, p. 110.

[10] Părintele Petroniu de la Prodromu, Însemnări, în vol. cit., p. 217.

[11] Idem, Note de lectură, în vol. cit., p. 337.

[12] Idem, Cuvinte de învățătură. La Praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, p. 620.

[13] Ibidem.

[14] Părintele Petroniu de la Prodromu, Predici. Duminica a treia din Post: Sfânta Cruce, în vol. cit., p. 424.

[15] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței…, p. 73.

[16] Ibidem, p. 74.

[17] Părintele Petroniu de la Prodromu, Note de lectură, în vol. cit., p. 259.

[18] Idem, Predici. Vindecarea slăbănogului din Capernaum, în vol. cit., p. 369.

[19] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii…, p. 11.

[20] Idem, Însemnări, în vol. cit., p. 214.

[21] Ibidem, p. 215.

[22] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței…, p. 28.

[23] Părintele Petroniu de la Prodromu, Însemnări, în vol. cit., p. 241.

[24] Idem, Note de lectură, în vol. cit., p. 284.

[25] Idem, Însemnări, în vol. cit., p. 219.

[26] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței…, p. 48.

[27] Părintele Petroniu de la Prodromu, Însemnări, în vol. cit., p. 242.

[28] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței…, p. 52.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Părintele Petroniu de la Prodromu, Note de lectură, în vol. cit., p. 316.

[32] Ibidem, pp. 252-253.

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.