Culegând din pământul smereniei….

A vorbi despre virtute este un lucru frumos și bun, dar a lupta pentru ele este mântuitor, căci Dumnezeu prețuiește ostenelile și lacrimile pentru ele, nu cuvintele înalte și meșteșugite. Jertfa plăcută Lui și bine primită sunt nevoințele, suspinele și lacrimile după ele. Sau, cum spune Sfântul Isaac Sirul, „de nu ai fapte, să nu vorbești despre virtuți. Căci mai cinstite sunt înaintea Domnului necazurile cele pentru El, decât orice rugăciune și jertfă. Și mirosul sudorii lor e mai presus de toate aromatele (…). Darurile drepților sunt lacrimile ochilor lor. Și jertfa primită a lor sunt suspinele din privegherile lor“[1].

(Material realizat de pr. prof. Ioan Teșu)

Sfântul Grigorie Sinaitul vorbește despre „mireasma fiecărei virtuți“[2], o mireasmă ce înfrumusețează viața noastră, o mireasmă duhovnicească bine plăcută lui Dumnezeu. Virtuțile aduc în sufletul celui ce le practică o „bucurie negrăită“[3], încât acesta suferă „o schimbare minunată și mai presus de cuvânt“[4], astfel încât el uită de trup și de plăcerile sale, îndreptându-și toată atenția și grija sa spre lucrarea și viața mult superioară a sufletului său. El uită aproape în întregime de trebuințele firii sale, fiind preocupat doar să dea glas și împlinire dorului său de desăvârșire, de asemănare cu Dumnezeu, prin virtute. Bucuria pe care o dă lucrarea virtuților sufletului este împreunată cu fericirea și plăcerea nestricăcioasă și este o lucrare tainică a Duhului Sfânt, în inima iubitorului de virtute[5].  O pace șI o mulțumire interioară pe care o trăiește sufletul ostenitorului, o mângâiere lină pe care o aduce lucrarea faptei bine, o bucurie cu atât mai curată și mai intensă cu cât faptele noastre bune sunt mai multe și tot mai desăvârșite. O stare dumnezeiască, picurată și apoi revărsată în sufletul nostru. După roadele lor, putem distinge virtuțile adevărate șI mântuitoare. Rodul esențial al acestora este starea de nepătimire. Virtuțile care nu conduc spre aceasta sunt doar „părute“ și în realitate deșarte și mincinoase[6].

Darul sau rodul suprem pe care îl procură virtuțile este îndumnezeirea, pe care o dobândim atunci când va vrea Dumnezeu să ne introducă în tainele Sale, în slava Sa[7]. Lucrarea virtuților este operă a omului în trup. Săvârșirea lor încetează odată cu viața aceasta. Dincolo, însă, „nu vom înceta să pătimim îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele“[8].

Precum există o cădere pe o scară nevăzută a păcatului, până în zonele cele mai întunecoase, abisale, ale vieții și lumii, o coborâre în sfera tenebroasă a răului și a formelor înfricoșătoare pe care el le îmbracă, tot așa există un urcuș către lumină și Soarele Dreptății, către seninătatea raiului virtuților, o scară nevăzută a acestora. Urcușul ei, greu la început, devine apoi ușor și plăcut, conducând spre culmile cele mai senine ale vieții acesteia, dar și acelei viitoare, fericite și fără de apus. În acest urcuș, omul este ajutat de firea sa, pe care trebuie să o spiritualizeze continuu, de îngeri, care îl conduc, pe măsura eforturilor sale, spre capătul cel de sus al scării, și de Dumnezeu, Care îl ajută și îl așteaptă, răsplătindu-I cu dragoste și bunătate ostenelile și încununându-i aceste eforturi ale sale. Omul este, deci, liber să aleagă care cale va voi el să o urmeze, spre progresul său duhovnicesc și spre desăvârșirea sa, o cale aspră, ostenitoare, dar la capătul căreia ne așteaptă Însuși Domnul, încoronând eforturile noastre. El este liber, însă, și să urmeze, dacă va vrea, și calea largă a lumii acesteia, cu toate ispitele ei, tulburătoare și distrugătoare a liniștii duhovnicești, o cale a bucuriilor trecătoare și a fericirii aparente, dar care se dovedește până la urmă a-l arunca în sferele inferioare ale vieții umane, în zona biologicului, animalicului. O cale care sub aparenta fericire, este o cale a tristeții și durerii veșnice, o lume rece a iubirii de sine și a urii aproapelui, al cărei punct final este moartea sufletească șI cea veșnică.

Viața creștină se justifică și se dovedește a fi authentic înțeleasă în măsura în care se dovedește a fi o luptă de dobândire a virtuților, de a pătrunde și înainta neîncetat în această împărăție a binelui, a luminii, a iubirii. Întrebându-se: „Ce este viața noastră?“, Ava Dorotei răspunde: „Viața noastră sunt virtuțile“[9]. Numai trăirea în registrul lor și hrănirea sufletului nostru cu ele ne face să ne dovedim cu adevărat raționali, „cunună a creației“ și să trăim viața în adevărata și cea mai înaltă dimensiune a ei – cea duhovnicească.

Omul duhovnicesc experiază în viața sa adevărul de nezdruncinat că adevărata bogăție, care nu piere niciodată, este cea duhovnicească și că în comparație cu „mulțimea aurului“ și cu bogăția materială, „virtutea este cu mult mai vrednică de cinste“[10]. Virtuțile, ne învață Sfântul Isaac Sirul, „sunt mai presus de toate comorile lumii. Și cel ce le-a dobândit pe acestea în lăuntrul lui, Îl află pe Dumnezeu“. Viața însăși trebuie să fie o luptă continuă pentru apropierea de Părintele nostru Cel ceresc, de împărăția și bunurile fără de seamăn pe care El le-a promis sfinților, iar în această luptă virtuțile constituie „calea împărătească“ a acestui itinerariu spiritual. O cale și un drum primejduit de tot felul de ispite și capcane care încearcă să ne atragă și să ne scufunde în bezna păcatului și a morții sufletești și veșnice, dar care odată parcursă până la capăt duce spre fericirea veșnică în lumina cea neapropiată a dumnezeirii.

Omul este, pentru Părinții duhovnicești, o casă a virtuților. O casă care trebuie sădită pe pământ tare, pentru ca ploile ispitelor, ce se abat asupra ei, să nu o distrugă. Temelia acestei case, spune Sfântul Petru Damaschinul, este credința. Zidarul este dreapta  socotință sau discernământul, care temeluiește această casă drept, ferindu-o să se încline sau să se prăbușească într-o parte sau alta. Cărămizile sau pietrele din care este construită această casă sunt poruncile și virtuțile. Lutul folosit de zidar este „pământul smereniei“, care are puterea să unească și să țină unificată cu celelalte pietre ale virtuților fiecare nouă virtute adăugată la acest edificiu duhovnicesc. Odată pus acoperișul – dragostea desăvârșită – în această casă intră Însuși Stăpânul lumii, tainicul Musafir al vieții noastre, Pelerinul cel mai apropiat și mai interior sufletului nostru decât el însuși. El intră și sfințește această casă, această Biserică a sufletului nostru, iar roadele acestei sfințiri de taină sunt pacea, liniștea, mângâierea, bucuria, fericirea, lumina și îndumnezeirea[11].

 

[1] Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 210.

[2] Sfântul Grigorie Sinaitul, op. cit., p. 121.

[3] Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 273

[4] Ibidem.

[5] Parafrază în 150 capete…, p. 306.

[6] Teognost, despre făptuire, contempla]ie și preo]ie, în Filocalia…, volumul 4, p. 283.

[7] Sfântul Grigorie Palama, Ale aceluiași: cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie;

al treilea dintre cele din urmă. Despre sfânta lumină, în Filocalia…, volumul VII, p.

286-287.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie…, p. 89.

[9] Ava Dorotei, op. cit., 563.

[10] Nil Ascetul, op. cit., p. 217.

[11] Sfântul Petru Damaschinul, op. cit., p. 157.

 

S-ar putea să vă placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.