Cea mai mare forță a unui tânăr este voluntariatul – Interviu cu Părintele Anton Savelovici

– Părinte Anton Savelovici, slujiți la biserica Maica Precista din Ploiești și, în același timp, coordonați fi­liala Ploiești a ASCOR (Asociația Studenților Creș­tini Ortodocși din România). Asta înseamnă că aveți în prim-plan activitățile cu tinerii. Cum ați început să vă îndreptați atenția către tineri?

– Având în vedere că am avut șansa să activez în ASCOR București și am beneficiat de multe lucruri de folos duhovnicesc, am zis că, dacă pot să pun și eu umărul alături de alți tineri care au căutări religioase, o voi face.

– Acum câți ani se întâmpla asta?

– Am fost membru în ASCOR București chiar de la început, din 1990 până în 1994, apoi mi-am vă­zut de Facultățile de Politehnică și de Teologie și, apoi, am intrat în preoție. De 5 ani și jumătate mă ocup de filiala ASCOR. Au mai fost niște tentative de organizare a unei filiale la Ploiești, dar abia acum 5 ani și jumătate s-a putut realiza acest lucru. Am considerat că este în avantajul tinerilor să se poată manifesta fără niciun fel de reținere, să li se acorde un timp special numai pentru ei, adică nu doar să stai de vorbă la sfârșitul slujbei după ce zici „Amin”, ci pur și simplu un timp special pentru discuții libere, fără să fie prea mulți adulți, oameni în vârstă. Am avut bucuria, curiozitatea, câteodată am fost chiar surprins de frământările tinerilor, pentru că au mari, mari probleme și, dacă nu primesc răspunsurile de la o persoană din sânul Bisericii, ei caută pe Internet și ascultă tot felul de prostii. Nu sunt eu autoritatea în Sfânta Biserică, dar, pe cât am putut, am încercat să le întind o mână de ajutor.

– Cum i-ați identificat pe tineri?

– Ei, săracii, umblau pe la mai multe biserici, erau 3-4 prieteni care vorbeau după slujbă, se cunoșteau de pe la diferite parohii, se adunau. Au vrut să înființe­ze o filială ASCOR și Dumnezeu a lucrat de ne-am întâlnit într-o zi la protoierie și atunci s-au pornit la drum cu mult entuziasm.

– Câți tineri erau atunci? Câți sunt astăzi?

– Erau vreo 15. Au mai venit, au mai plecat, s-au mai că­sătorit. În momentul de față, sunt vreo 40-50. Au fost dăți când au fost 60, dar au fost dăți când au fost 15.

– Ați spus de un timp special dedicat tinerilor, cum împărțiți acest timp cu tinerii?

– În primul rând, sâmbătă seara, după Vecernie, dacă sunt probleme de discutat, alocăm acest timp pentru tineri și, de asemenea, în mod mai bine or­ganizat și cu un timp mai bine structurat și alo­cat, în fiecare duminică seara, de la orele 17 până la 20-21; au fost dăți când am stat până la orele 23. Pornim programul întotdeauna cu rugăciuni de seară, cateheză, tâlcuirea Evangheliei zilei și, apoi, discuții, teme pe care le propun eu sau cu care vin ei. Am încercat să fiu flexibil și față de nevoile lor, chiar dacă îmi propusesem eu un pro­gram. Dacă am simțit că pulsul grupului este altul, că au nevoie de altceva, atunci am renunțat pur și simplu. Câteodată au fost dezbateri furtunoase, dar cu mult folos pentru ei.

– Unde se întâmplă aceste lucruri?

– În biserică, după ce se termină slujba, punem sca­unele în centru și stăm de vorbă, iar, dacă este și o aniversare, servim și un pișcot.

– Această implicare în viața tinerilor costă? Ce nevo­ie aveți ca să vă puteți ocupa de viața tinerilor?

– În primul rând, dorința. Dorință și puțină jertfă de timp. Dorința de a pune umărul pentru formarea unor tineri; fără voință nu se poate face nimic.

– Ați consultat cărți, v-ați informat de undeva cum să lucrați cu tinerii?

– Nu. Pur și simplu am încercat să contribui la o bună catehizare a tinerilor și, dacă am avut și ceva cunoș­tințe tehnice sau de știință, am abordat și din acest punct de vedere, dacă s-a putut.

– Dacă un preot ar dori să se apuce de această muncă cu tinerii, ce motivație ar trebui să aibă?

– Cred că dragostea de Dumnezeu și conștiința că va da socoteală în fața lui Dumnezeu, dacă a pus umărul la formarea duhovnicească a unor tineri.

– Tinerii au fost prezenți în viața lui Iisus?

– Da, și apreciați pentru inocența, deschiderea și di­namismul lor, pentru faptul că sunt vii.

– Haideți să vorbim concret despre activități. În ce constau acestea?

– Sunt activități deosebit de variate. Am avut o peri­oadă de timp când aveam vizionări de filme religioa­se. Când n-a mai fost nevoie, am renunțat. Am pus un panou, un videoproiector, am stat de vorbă cu ei.

– În biserică?

– În biserică. Am văzut, am discutat. Am făcut de câteva ori Proscomidia. Am simțit că ar fi nevoie să vadă cum arată și cum se face Proscomidia. Să în­țeleagă mai bine de ce trebuie să aducă pomelnicul mai devreme și să vadă unde se pomenește, ce se pomenește. Am organizat și tabere.

– Când vorbiți de aceste organizări, costă?

– Mai și costă, dar nu reprezintă o sumă importantă. Întotdeauna am mers pe principiul că, dacă omul are un gând bun, dă Dumnezeu și banii. În primul rând, mi-am pus problema: vrem să facem ceva și să ve­dem dacă este după voia lui Dumnezeu și, dacă este după voia lui Dumnezeu, au fost şi bani.

– Concret, când a venit vorba de tabără, cum ați or­ganizat-o, de unde ați obținut fonduri, cum ați făcut traseul, cum ați adunat tinerii?

– În primul rând, ideea aceasta a venit din partea ti­nerilor. Au vrut să organizeze o tabără a lor, fiindcă mergeau la alte tabere organizate de alte filiale și au zis: „Facem și noi”. „Bine, și unde ați vrea?”. „Păi, mergem la Suzana”. Gata, mergem la Suzana, la mă­năstire. Am vorbit cu maica stareță, am trimis câțiva tineri acolo, ne-am întâlnit de câteva ori, am văzut ce au nevoie acolo, alimente, să facem și noi muncă fizică și gata. Am apelat la niște oameni care ne-au ajutat cu ceva bănuți, cu ceva alimente. N-a fost ni­ciun efort. În echipă este foarte simplu. Munca se împarte, tinerii sunt entuziaști. Am constatat că abia așteaptă să îi pui la muncă, pentru că o fac cu bucu­rie. Poate că și datorită tinereții vor să se afirme unii în fața altora, dar sunt plini de viață și cred că am avea mult de câștigat dacă am fi receptivi la inițiati­vele lor. Cred că fiecare parohie ar fi plină de viață dacă preoții ar fi cu adevărat receptivi la nevoile lor.

– Mănăstirile sunt dispuse să organizeze astfel de ta­bere?

– Cred că da. La Mănăstirea Suzana am fost de trei ori și la Mănăstirea Crasna am fost o dată. Există posibilități și disponibilități din partea unor mănăstiri de a primi tineri.

– Spre ce alte activități v-ați mai îndreptat?

– De trei ani organizăm „Marșul pentru Viață”. Am fost și la orfelinate, am oferit câte ceva, la peniten­ciare în fiecare iarnă mergem și colindăm. Mergem și la spitale, colindăm și oferim, organizăm și ieșiri la iarbă verde. Este o ocazie foarte bună pentru tineri de a fi împreună, de a se cunoaște și – am mărturisit de multe ori – îmi doresc ca acești tineri religioși să se adune și, dacă se plac, să se și căsătorească. Mulți tineri din cadrul filialei Ploiești a ASCOR s-au că­sătorit și au copii. Este o șansă pe care mulți tineri religioși nu o au.

– În ce sens?

– Să îți găsești un partener de viață care să fie mai apropiat de Biserică. Cred că mulți tineri și-au ratat șansa asta – de a se căsători cu cineva religios, pentru că nu au avut posibilitatea să se cunoască. Când s-au organizat acțiuni pe perioade mai mari de timp, au avut ocazia să se cunoască, să stea și să studieze îm­preună și, dacă s-au plăcut, s-au căsătorit. Am parti­cipat și la tabere organizate de alte filiale. S-au orga­nizat, de asemenea, conferinţe cu diverși invitați, am avut pe Înaltpreasfințitul Serafim, pe părintele Vasile Gavrilă, pe Preasfințitul Macarie de câteva ori, am avut și un părinte francez. În fiecare an am avut mul­ți invitați. De obicei, se organizează conferințe în pe­rioada celor două posturi mai mari, pentru că există și o aplecare duhovnicească spre așa ceva.

– Care este participarea? Bănuiesc că nu vin doar cei 50 care formează nucleul.

– Nu, sunt și simpatizanți ASCOR care participă la diverse acțiuni, sunt unii care, atunci când se organi­zează o acțiune de caritate, imediat vin, altfel nu prea vin la întâlnirile noastre. Sau, dacă mergem la pădure, unii sunt dornici să iasă la un grătar și abia atunci își fac simțită apariția, sau unii vin pentru tabere.

– Cum popularizați aceste acțiuni?

– Există un site ASCOR la care are acces un grup limitat de tineri; de asemenea anunțăm când organizăm diferite acțiuni, conferințe, tabere, pu­nem pe la biserici afișe. Unii preoți ne susțin, alții refuză să pună afișul.

– De ce credeți?

– Sincer? Din neputința de a înțelege problemele ti­nerilor și de a se adresa lor. Le este frică că vrem noi să ieșim în față sau să le furăm credincioșii, ceea ce este o mare greșeală pentru că orașul acesta este destul de mare și activitatea noastră pastorală este aproape inexistentă din punctul meu de vedere, un lucru ce ne dezavantajează. Nu pot participa la ac­țiunile noastre studenții facultăților din București și cei ai Universității de Petrol și Gaze.

– Poate ar trebui să existe și o întâlnire dedicată lor în timpul săptămânii?

– Am avut la început întâlniri în ziua de joi, dar am constatat că n-a mai fost nevoie și am renunțat. A fost o inițiativă de a ne întâlni și în campusul Univer­sității de Petrol și Gaze, a fost și un sediu acolo, dar n-am avut prea mult succes și am renunțat.

– Cea mai mare forță a unui tânăr este voluntariatul. În ce direcție se duce energia aceasta de voluntariat a tinerilor pe care îi păstoriți?

– Pe mulți îi interesează – am văzut că mai mult pe fete – activitatea aceasta de caritate, de a îngriji bătrâni, credincioși paralizați, copii părăsiți. Există această disponibilitate, probabil că este ceva speci­fic fetelor. Băieții sunt mai mult cu organizarea, cu munca fizică. Totul se face în funcție de pulsul gru­pului, nu este ceva strict: în următoarele 6 luni o să facem numai asta. Da, ne programăm ceva, dar, în funcție de nevoile grupului, mă adaptez și eu, ca să nu fiu un dictator și să se simtă și ei bine și să fie, cu adevărat, de folos.

– Cum îi motivați?

– Cam greu să îi motivezi pe toți o dată, dar încerc să văd ce nevoi și ce frământări au. Fiecare tânăr are ceva specific, anumite nevoi și, câteodată, le descopăr nevoile stând de vorbă personal cu ei. Unii nu au curaj să își spună în public nevoile, al­ții au curaj și încercăm cumva să le oferim și niș­te recompense. Le oferim în mod frecvent cărți, icoane, fără să ne uităm la valoare – trimite Dum­nezeu, n-am dus lipsă niciodată de așa ceva. Au fost tineri în grup care erau mai nevoiași și au fost ajutați să meargă într-o tabără. De obicei, când fa­cem o tabără la Suzana sau la Lainici, suntem bine primiți acolo și stareții nu au nicio pretenție din partea noastră, dar trebuie să ducem și noi niște alimente și să lăsăm 20 de lei pe zi, fără ca ei să ne ceară. Şi atunci, pentru tinerii care erau de condi­ții mai modeste, am făcut rost din altă parte, fără să fie o povară pentru nimeni.

– Există totuși reticență din partea unor preoți pen­tru activitățile cu tinerii. De ce oare?

– Le este teamă. Le este teamă de provocările pe care le pot aduce tinerii. Dar, dacă sunt un om al lui Dumnezeu, de ce mi-e teamă? Dacă tânărul mă abordează este foarte bine, pentru că el se îndreaptă către Dumnezeu, chiar dacă, poate, are o atitudine rebelă, dar aceasta înseamnă că vine la Dumnezeu și atunci de ce să nu mă arăt deschis față de el?

– Bănuiesc că o relație cu tinerii înseamnă și un con­sum mare de suflet și de timp.

– Da, dar nu este o povară. Dacă iubești pe Dumne­zeu și pe tineri, nu este o povară. Este ceva plăcut. Este adevărat că se poate să ai și surprize neplăcute, să mai primești câte o lovitură sub centură, dar, to­tuși, este plăcut. Sunt dinamici. Tinerii sunt plini de viață, te provoacă, te mobilizează să mai citești ceva, să mai afli ceva. Cui îi este frică? Cine se ascunde, cine se ferește de tineri, de fapt, este împietrit. De ce îi este frică?

– Ce provocări aduc tinerii?

– Îți pot pune întrebări delicate, tranșante. Nu te me­najează. Ei, și de ce să îți fie frică de așa ceva? Chiar și de familie, de relația dintre soțși soție. De ce să îți fie frică? De ce să nu discuți deschis? Fără să fii vul­gar, să oferi o perspectivă creștină autentică.

– Se poate trăi creștinește, deși îi sperie lucrul acesta pe tineri.

– Da, cum să nu!

– Între club și biserică există o cale de mijloc?

– Nu putem să slujim și lui Dumnezeu, și lui mamo­na, dar nici să fim așa, întru totul tranșanți. Probabil că sunt unii care merg prin club și caută ceva, poa­te familia nu le-a oferit ceea ce trebuia – afecțiune, atenție – și, atunci, caută în altă parte.

– Distracție, pur și simplu, nu se poate?

– Se poate, cu bun simț. Și noi mergem la pădure și ne simțim bine, fără să fim deșucheați, fără să fim dezmățați.

– Îi certați?

– Câteodată îi mai cert, dar încerc să nu abuzez de haina mea neagră. Dacă se poate, între patru ochi, dacă nu se poate, în mod mai delicat, că are și el orgoliul lui și poate atunci s-ar putea să se supere, ca orice om de altfel.

– Contează cum este îmbrăcat, câți cercei are sau al­tele?

– Nu mă deranjează. Nu îmi place, dar, dacă îi pun de la început un set de reguli, cu siguranță va fi un fiasco. Îi las așa chiar dacă poate unele dintre fete umblă mai puțin îmbrăcate, dar îi las, ca să vadă că sunt îngăduiți așa şi, încet-încet, apropiindu-se de Hristos, o vor face de la sine. Ori citesc, ori ajung să simtă.

– Sunt mulți tineri care spun: „Nu vin la biserică că sunt un om prea păcătos”. Biserica pentru cine este?

– Păi, pentru păcătoși. Au fost tineri care s-au re­cuperat, pur și simplu, de la tabere. Prin tabere sau prin ieșirile acestea la pădure, la grătar. Au auzit că unii merg la grătar, că-s mai religioși și, ușor-ușor, au devenit mai apropiați de Biserică. Pur și simplu pentru că, acolo, când au fost la pădure, nu s-a dat cu pietre în ei, că au venit îmbrăcați necuviincios sau că purtau cercei. Pur și simplu au fost integrați fără să fie arătați cu degetul și au văzut și ei că se poate trăi altfel și a fost o șansă pentru unii să fie recuperați.

– Acești tineri pe care îi formați aici, în biserică, și cresc, încet-încet, se maturizează aici, totuși apar­țin lumii. Nu trăiesc numai în biserică, au serviciu, cercuri de prieteni. Nu sunt ei stigmatizați pentru faptul că sunt apropiați de biserică? Că se îmbracă mai cuvios, se poartă mai cuvios, au o vorbire altfel, poate?

– Întâmpină dificultăți, cum, de altfel, orice creștin practicant întâmpină dificultăți în lumea aceasta învolburată, dar, dacă mi se pare că sunt unii care devin bigoți, încerc să îi trag de mânecă, să nu fie bigoți, iar celorlalți încerc să le transmit ideea să fie deschiși, să nu se urce pe un postament și să nu arate cu degetul spre ceilalți că sunt păcătoși. Să fie deschiși, astfel încât să priceapă și ceilalți că nu este imposibil să fii creștin practicant, că este frumos, că este posibil. Sunt probleme, cu siguranță, și fiecare om are problemele lui specifice, dar, pe cât posibil, se poate lupta.

– Constatați provocări ale timpurilor noastre pe care tinerii trebuie să le gestioneze?

– Da, dependențele de Internet, pornografie, te­levizor și dezinteresul pentru lectură. Este greu să îi urnești să citească și am văzut lucrul acesta și la studenții la teologie de la Târgoviște, dar cumva îi determini: trebuie să citești, măcar cărticica asta sim­plă. Sunt multe provocări grele.

– Droguri, alcool?

– Mai puțin. Au fost câțiva care au fost loviți de pati­mile acestea, dar nu s-au lipit prea mulți de grup, iar câțiva sunt în curs de recuperare.

– Cei care nu află despre aceste întâlniri cum ar putea fi găsiți? Cum ar putea fi învățați că există un astfel de loc unde pot fi tămăduiți, își pot găsi un sens?

– Probabil că grupul ASCOR din Ploiești ar trebui să facă mult mai multă misiune în licee și în faculta­te. Liceeni care sunt foarte buni merg la facultăți în București și cred că ar fi de dorit, dar nu știu dacă s-ar putea realiza, ca fiecare preot să încerce să facă mai multă misiune cu tinerii. Ar fi extraordinar dacă la fiecare parohie măcar un preot s-ar ocupa, în mod special, de tineri. S-ar recupera mulți tineri. Unii ar fi identificați în biserică, cu aceștia s-ar putea lucra mai ușor, dar, atunci când mergi cu Botezul, ai putea identifica și alții.

– Adevărul este că generația aceasta de tineri este o generație puțin excentrică, pentru că saltul tehnolo­gic este rapid, și chiar și preoții tineri de 30-40 de ani rămân în urmă cu tehnologia și pot simți o oarecare inferioritate față de generația actuală de tineri.

– Da, dar pe mine asta nu mă sperie. Eu sunt foarte în urmă față de ei, deși am și facultate tehnică și îmi place subiectul. Nu mă tem, pentru că eu nu intru în concurență cu tehnologia lor, cu știința lor. Ei au ne­voie de suflet, de inimă, ori tehnologia n-o oferă. Cât de mult ar sta ei în fața calculatorului sau televizoru­lui, nu li se oferă dragoste, ori asta putem face noi.

– Principiul că eu trebuie să fiu mai deștept decât ti­nerii este valabil?

– Dar de ce să fiu mai deștept? Sfântul Siluan a fost mai deștept? Sau părintele Sofronie a fost mai deștept? Nu și-au propus. Au fost mari înaintea lui Dumnezeu. Cred că acestea sunt armele Bisericii – rugăciunea și dragostea. Nu ne luăm la întrecere cu ultimele tehnologii, pentru că nu asta este menirea noastră. Rămânem în urmă și intrăm într-o cursă nebună și ne desacralizăm, ne pulverizăm. Nu asta este menirea noastră, ci, pur și simplu, să împărțim har în stânga și în dreapta și afecțiune. Să nu fim fari­sei, pentru că tânărul o simte – dacă ești nesincer îl păcălești o dată, de două ori, dar te prinde și te sanc­ționează. Oamenii aceștia care vin pe la biserică mai rabdă neputințe și poate și altele din partea noastră ca preoți, dar cu tinerii nu merge așa ceva. Pur și simplu, să fii sincer și să le oferi afecțiune. Tehno­logia aceasta le mănâncă timpul, energia și cred că sunt foarte însetați de afecțiune și de har. Noi putem să le oferim asta din belșug.

– Sunteți duhovnicul lor?

– Al unora dintre ei. Le-am lăsat libertatea. Sunt unii care se duc pe la diferite parohii, au duhovnici pe acolo sau poate pe la diferite mănăstiri, dar n-am încercat să mă erijez în super-duhovnic. Pe cât am putut, m-am străduit să nu fac în așa fel încât, subli­minal sau implicit, să mă bag în sufletul cuiva și să mă fac duhovnicul cuiva, pentru că o astfel de lucrare nu va fi autentic duhovnicească și nu va călăuzi un su­flet spre împărăția lui Dumnezeu. Nu cred, am văzut treaba asta și nu merge. Vrea să te aleagă ca duhov­nic și te testează și vede că merge – așa este bine. Să fie liber, să aleagă liber și atunci va fi bine.

– Într-un fel, preotul se teme să nu i se descopere viața ascunsă de către ceilalți, adică să își ascundă neputințele, să își ascundă măsura la care este. Vrea, de multe ori, să afișeze o atitudine de îndrumător, de sfințenie.

– Nu îmi mărturisesc toate păcatele înaintea lor, ci doar în prezența duhovnicului meu, dar totdeauna

mi-a plăcut să fiu în mijlocul lor, să mă perceapă ca pe un om normal, cu bune, cu rele, să nu mă pună pe un piedestal, să nu îmi hrănească orgoliul și cred că așa le-a priit unora și pe unii i-a ajutat să se apropie mai mult de biserică și, poate, de mine ca om.

– Există un firesc al preotului care trebuie să fie lucrat de preot?

– Da, este o capcană mare pentru noi. În momentul în care oamenii au o atitudine mai cuviincioasă, îți sărută mâna și încearcă să te lingușească, există peri­colul de a crede că ești cine știe ce și crește orgoliul și este pericol. Am spus-o de multe ori, și la predi­că, și tinerilor: dacă vreți să faceți un bine preotului, nu-l lingușiți. Nu-i aduceți osana, uitați-vă la el nor­mal, pentru că îl înfigeți în fundul iadului. Săracul om, nefiind sfânt, începe să creadă că este. Îi spui azi, mâine, poimâine tot felul de baliverne, că el este Ioan Gură de Aur sau cine știe ce altceva și îl împingi în fundul iadului. Am spus-o și celor care sunt tineri și care au copii: dacă vreți să nu vă nenorociți copiii, nu-i mai scărpinați între cornițe toată ziua.

– Spune-i unde greșește.

– Da, cu blândețe, cu dragoste. Frumos.

– Poți să spui asta și preotului?

– Dacă preotul este deschis, da.

– Tinerii vă spun?

– Da, unii au avut curaj să spună. Câteodată au avut dreptate, câteodată nu, dar faptul că au avut curajul să mă abordeze cred că a fost ceva minunat pentru ei, pentru că de multe ori preoții îi îndepărtează pe oamenii care le subliniază anumite greșeli, anumi­te neatenții. Asta am simțit-o și eu pe propria piele când eram student, imediat erai pus la zid și nu face bine nimănui o atitudine arogantă. Nici lui, ca preot, și nici omului care are o intenție bună. Nu este bine pentru nimeni. Poate, m-am gândit de multe ori, Dumnezeu mi-a trimis o mână de ajutor și m-a cer­tat prin gura cuiva. Am mers pe o direcție greșită și Dumnezeu a încercat să mă îndrepte. Dacă sunt arogant și nu reflectez, nu primesc cu inimă bună pe cineva care afirmă ceva și atunci sunt pierdut.

– Ca preot, cum comentați această afirmație: „la mine la biserică nu vin tineri” ?

– Dacă este vorba de un sat, de un cătun sau poate de o parohie de oraș în care populația este îmbătrânită, poate că are o scuză, este de înțeles. La oraș, nu știu, pentru că există fluctuație. Dacă populația nu este îmbătrânită, nu o văd motivată – că sunt unii tineri care sunt total acaparați de plăcerile acestei vieți este adevărat, dar sunt și unii tineri care pot fi recuperați. Îmi aduc aminte că la fosta parohie, la țară, aveam un grup de tineri pe care îi căutam să facem curățenie în cimitir. Dădeam reverenda jos și dădeam exemplul personal. Bineînțeles, îi recompensam cu ceva și o fă­ceau cu plăcere. Mai făceau câte o șotie pe acolo, dar totuși făceam treabă cu ei. Ceea ce le dădeam nu era mare lucru, nu era o plată, dar pentru ei era un motiv de a fi împreună și de a face curățenie, dar le ofeream și câte un pelerinaj gratuit, încercam să îi și motivez.

– La sat?

– La sat, da. Se poate. Îmi aduc aminte, când mer­geam în sat, făceam repetiții când începea postul Nașterii Domnului. Aveam un grup cam de 30 de copii, mergeam și la școală, făceam repetiții la colin­de în fiecare duminică, după slujbă, și, apoi, în săp­tămâna dinaintea Nașterii Domnului mergeam prin sat, făceam două-trei cete și alegeam câte o stradă. Se bucurau și le spuneam să nu ia niciun ban, ca nu cumva oamenii să zică că am venit să luăm bani. Dacă le erau oferite fructe sau alte dulciuri, să ia, dar bani nu, și era o bucurie și abia așteptau. Celor care erau mai apropiați le ofeream pelerinaje, le ofeream cărți.

– Deci, preotul trebuie doar să își dorească.

– Da. Dacă își dorește, un preot poate să facă multe lucruri și cu credincioșii adulți, dar și cu tinerii, pen­tru că nu trebuie să ai tu multe idei, vin ei. Sunt plini de idei. Trebuie doar să fii disponibil, să îți dedici timpul, să ieși dintr-o anumită comoditate, să nu te temi, și este și plăcut, și provocator. Te umpli și de răni, și de bucurie, și de multe provocări când stai cu credincioșii, dar ai și satisfacție, pentru că se salvează niște suflete. Am văzut tineri care au devenit apro­piați de Biserică doar pentru faptul că am stat alături de ei. Și asta se poate face cu mult succes oriunde, și la oraș, și la țară.

– Mulțumim mult.

Dialoguri Pastorale despre misiunea Bisericii în rândul tinerilor, Editura Cuvântul Vieții, 2016, pp. 159-170

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *