Câtă vreme sunt în lume, Lumină sunt lumii! – predică a părintelui Constantin Galeriu

Predică rostită  în Duminica Orbului,  16 mai 1999, în Duminica a VI-a după Paşti

Hristos a înviat!

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos!

Să ne împărtăşim din cuvântul vieţii, cuvântul lui Hristos Cel răstignit şi înviat – dumnezeiasca Evanghelie rânduită de Părinţii Bisericii, inspiraţi de Duhul Sfânt, pentru astăzi:

“În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel care fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi  suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-a fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui. Şi a zis Iisus: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre farisei, care erau cu El, şi I-au zis: oare şi noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9, 1-41).

Preaiubiţilor,

Dumnezeiasca Evanghelie este o minune; dar parcă sporeşte citind-o, din minune în minune. Ascultând-o, primească dragostea dumneavoastră dintru început aceste trei gânduri pentru care rugăm pe Duhul Sfânt şi-I mulţumim că ni le luminează: Mai întâi: Iisus se adresează unui orb; al doilea: unui orb din naştere; şi al treilea: de-a lungul întregii Evanghelii se revelează taina luminii, a deschiderii vederii; a vederii întregi, depline, cu trupul, cu sufletul, cu duhul.

Am ascultat: Trecând, Iisus a văzut un orb din naştere. L-a văzut, s-a apropiat de el… Mulţi orbi a vindecat Iisus, dar, după cum cunoaştem din dumnezeieştile evanghelii, ceilalţi orbi Îl căutau ei pe Iisus şi strigau ei şi cereau să vadă. De data aceasta Iisus îl caută pe orb. Cum tâlcuia Sfântul Ioan Gură de Aur: El Se îndreaptă spre orb, El te caută… Fiecare, în clipa aceasta, să simtă că Iisus ne caută. De aceea a şi coborât din cer: căutându-ne. Aşa să ascultăm şi astăzi şi mereu, cuvântul; să simţim. Iar Duhul Sfânt ne va da putere ca să simţim că Iisus ne caută. Iată-L, deci, în faţa orbului. Ucenicii, de bună seamă îl văzuseră şi mai înainte; aflaseră că este orb din naştere. Era un cerşetor la uşa templului. “Învăţătorule – întreabă ucenicii –, cine a păcătuit: el, sau părinţii lui, de s-a născut orb?”.

Era în Vechiul Testament, şi pe bună dreptate, cugetul acesta: că tot cortegiul de rele ce se abat asupra omului, deci şi orbirea, este urmare a răului, a păcatului. Răul produce rău; binele e izvorul binelui. De aceea au întrebat ucenicii cine e vinovat de orbirea lui. El nu putea fi. Psalmistul spune, într-adevăr: “Întru fărădelegi m-am zămislit; întru păcate m-a născut maica mea”; dar el însuşi, în sânul mamei cum avea să păcătuiască?! Nu ne dirijăm noi înşine în sânul mamei noastre. Luăm cunoştinţă după aceea. Numai în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, e de-o dată existenţa şi cunoştinţa. În noi cunoştinţa este ulterioară. Iar în cunoştinţă şi în libertate putem asculta sau greşi (neascultând). Este o vorbă chiar în Scriptură, pe care o rostim şi noi adesea: Părinţii au mâncat aguridă, copiilor li se strepezesc dinţii. Mântuitorul însă altfel răspunde: “Nici el, nici părinţii lui; ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” – altfel spus, mai adânc, să se arate actul creator şi de-bine-făcător al lui Dumnezeu. Să nu uităm: Mântuitorul îl căutase pe el. Iar lucrarea lui Dumnezeu o săvârşeşte acum Iisus, precum am auzit, adăugând cuvântul: “Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine. Vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină sunt lumii”. De aceea venise Iisus – Lumina –, să fie Lumină lumii; şi fără El e noapte. O, Doamne! Dacă oricine ar cugeta că fără Dumnezeu şi fără Hristos (Dumnezeu Tatăl, Care L-a trimis pe Fiul în Duhul Sfânt, e Lumină) nu e lumină în nimeni… Şi acesta este adevăr, dovadă, certitudine; căci El e Lumina lumii şi întreaga Lumină. Oricine – învăţaţi sau simpli, ca noi – dacă ar cugeta cinstit şi adânc, ar vedea lumina în întregul ei în Hristos; ar afla răspuns la toate întrebările – ale vieţii, ale morţii şi ale învierii. Şi Tu ai făgăduit, Doamne, înainte de a Te înălţa la cer: “Cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”; dar, totodată, ne laşi în libertatea noastră, ca să plecăm adesea, asemenea fiului risipitor, departe de Tine. Şi ajungem într-o ţară străină, unde îngrijim purceluşii… Sau, precum în parabola lucrătorilor viei, ne dai via (adică viaţa) să o lucrăm, să o săvârşim; iar Tu te retragi deoparte. Şi totuşi eşti cu noi. De noi ţine ca “ori de mâncăm, ori de bem, ori altceva de facem, toate în numele Tău să le facem”; şi în faţa Ta să simţim că ne aflăm. Doar Tu eşti Lumina.

Atunci înţelegem de ce a spus Iisus: “Câtă vreme sunt în lume, Lumină sunt lumii” – pentru că apoi Se va retrage; Se va înălţa de-a dreapta Tatălui şi ne va lăsa să lucrăm via^[1].

Şi a lucrat şi atunci Iisus, căci lucrează mereu. Tot El a spus: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”. Iată cum a lucrat atunci: “Acestea zicând, a scuipat jos, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus orbul, s-a spălat şi a venit văzând”.

Să facem o legătură: Mai întâi, am auzit adineaori cum a rostit Iisus: “Trebuie să fac, până este ziuă (lumină) lucrările Celui ce M-a trimis”. Mereu, în Sfânta Evanghelie, îndeosebi în cea după Sfântul Ioan, Mântuitorul Se descoperă pe Sine trimis. Mereu zice: “Nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu, Care M-a trimis”; “Cuvintele Mele nu sunt doar ale Mele, ci cuvintele Celui ce M-a trimis”. Iar acum ce face Mântuitorul? Observaţi? Ia tină (pământ), scuipă din El asupra tinei, cu ea unge ochii orbului şi apoi îl trimite la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă pe româneşte trimis; şi îi spune să se spele. Orbul se duce, se spală şi vede; trimis. Cel ce este trimis – Fiul – trimite pe orb la locul trimiterii. Şi, observaţi, aşa cum a săvârşit la facerea omului, când a luat ţărână (tină) din pământ, l-a plămădit pe om şi apoi a suflat în el suflare de viaţă şi s-a făcut Adam cu suflet viu, după chipul Dumnezeului Celui viu (iar a fi viu înseamnă a vedea; vom vedea, în încheiere, ce înseamnă a vedea deplin), aşa acum, Iisus ia tină (cum a luat atunci ţărână din pământ), a dăruit scuipire din El (atunci a suflat), pentru că acum Fiul lui Dumnezeu este întrupat; şi pregăteşte tina cu scuipirea^[2] din El, unge ochii orbului şi-l trimite să se spele (ca la un botez) în scăldătoarea Siloamului. Se spală şi vede; cu suflet viu acum, cu adevărat.

Înţelegem atunci cum Ziditorul a lucrat cu orbul ca în ziua cea dintâi cu Adam, zidind din nou ochiul în el; ochiul trupesc (pentru că sunt şi alţi ochi, cum ne şi rugăm: “Luminează-mi, Doamne, ochii gândului!”).  Şi orbul crede. Vecinii îl privesc (el se mişca acum), se uimesc, se minunează, cum mai spunem noi, şi stăteau de vorbă, se întrebau între ei: “Oare nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?”. Unii ziceau: “El este”; alţii: “Parcă seamănă cu el”. Atunci, el, ascultându-i cum se întrebau, se mirau şi nu se dumireau, le răspunde: “Eu sunt; nu vă îndoiţi!”. Oamenii din jurul lui l-au întrebat, din curiozitate cinstită: “Cum ţi s-au deschis ochii tăi?”. Iar fostul orb, acum văzător, spune: “Omul Care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei, mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului (a trimiterii sfinte); şi eu, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut”. I-au zis lui: “Unde este Acela?”. El a răspuns: “Nu ştiu”. Atunci, l-au dus la farisei.

Era sâmbătă în ziua aceea – nici aceasta să nu o uităm o clipă. Era sâmbătă, iar fariseii hotărâseră în sinedriu că dacă Îl vor vedea pe Iisus făcând ceva sâmbăta, să-L pârască. Sâmbăta devenise, la farisei îndeosebi, faptul hotărâtor al păzirii Legii.

Îngăduiţi să fac cunoscut un fapt: În legea veche, dată de Moisi, porunca a IV-a aceasta era: “Cinsteşte ziua Domnului! Şase zile să lucrezi, a şaptea să o serbezi”. Propriu-zis, dacă în Cartea Ieşirii la cap. 20 este înscrisă Legea – cele zece porunci –, este repetată, de asemeni, în Cartea Deuteronom – a V-a carte a lui Moisi – la cap. 5, iar tot în Deuteronom, la cap. 16 versetul 8 este repetată porunca: “Şase zile să lucrezi! Ziua a şaptea e ziua Domnului”. Iar aici, o deosebire: În ediţia neortodoxă a Sfintei Scripturi scrie: “Să nu faci în acele zile nimic!”; în ediţia ortodoxă scrie: “Să nu faci în acele zile nimic în afară de cele pentru suflet!”. Nu uitaţi! Când am stat de vorbă cu cineva în acest domeniu, care nu era ortodox, l-am rugat: Deschide Scriptura! A citit în Scriptura din ediţia lui: “Să nu faci în acele zile nimic!”; i-am arătat ce scrie în Scriptura ortodoxă: “Să nu faci în acele zile nimic în afară de cele pentru suflet”. Doar atât i-am spus: E cu putinţă acest nihilism absolut? Nimic? Şi a rămas uimit. Părintele Stăniloae observa de unde vine această deosebire între cele două ediţii: una e traducerea Sfintei Scripturi după textul vechi, masoretic, alta e traducerea după Septuaginta^[3]. Iar dacă masoreţii au mai corectat ici-colo, cei şaptezeci de bărbaţi trimişi de la Ierusalim la Alexandria în vederea traducerii, au tradus corect. Iar în Noul Testament toate citatele din Vechiul Testament sunt după Septuaginta; aici este deosebirea.

Deci aceasta era porunca Vechiului Testament: Să nu faci în acele zile nimic în afară de cele pentru suflet şi pentru salvarea omului. Iar când Mântuitorul l-a avut în faţă pe cel cu mâna uscată, fariseii priveau. El a făcut minunea, vindecându-l, după care s-a adresat fariseilor: “Răspundeţi: Bine se cade a face în zi de sabat, sau rău?”. Şi a poruncit celui cu mâna uscată: “Întinde mâna ta!”. Iar el a întins-o şi s-a făcut sănătoasă, ca şi cealaltă.

Acum aşa porunciseră fariseii: Să-L urmărească pe Iisus şi, dacă Îl vor vedea săvârşind ceva, să-L pârască lor. Acum îl întreabă fariseii pe fostul orb: “Cum ai văzut tu?”. El le-a zis: “Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd”. Ziceau unii dintre farisei: “Acest Om nu este de la Dumnezeu fiindcă nu ţine sâmbăta”. Alţii ziceau: “Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?”. Şi era dezbinare între ei pe tema acestui fapt. Cum au zis Părinţii: “Orice cuvânt este contrazis de alt cuvânt; dar arată-mi cuvântul care poate contrazice fapta”. Şi aici se dezbinau, totuşi, nu doar pentru cuvânt, ci pentru faptă. Aici e tragismul mai adânc: a nu recunoaşte fapta. Credinţa însăşi prin faptă se întăreşte, altfel e moartă. Dar de data aceasta şi credinţa şi fapta pun şi în uimire şi în dezbinare. Atunci, ţine de aşezământul tău lăuntric să deosebeşti. Reţinem cuvântul acesta pe care parcă-l simt de o adâncime negrăită: Credinţa şi fapta sunt realităţi fundamentale, şi numai aşezământul meu, subiectivitatea mea, eul meu, mă pot face să mă îndoiesc, dacă mă aflu în orgoliu. Fapta e o realitate; credinţa este adevăr fundamental, putere divină, har dumnezeiesc, dar nefericita mea stare… – acolo e taina căderii, în subiectivitatea tragică.

Atunci, în nedumerirea lor (căci unii dintre farisei mărturiseau, credeau – cum au fost Nicodim şi Iosif din Arimateea – iar alţii nu credeau în El pentru că ziceau că nu ţine sâmbăta) îl întreabă din nou pe fostul orb: “Tu ce zici despre tine, că ţi-a deschis ochii?”. Observaţi întrebarea? cum o sesizează Sfântul Ioan Gură de Aur: Nu i-a zis: “Ce zici despre tine că tu vezi?”, ci “… că ţi-a deschis ochii” – deci accentul cade pe lucrul pe care-l făcuse Iisus, ca să-L atace că a săvârşit lucru în zi în care socoteau ei că nici bine măcar nu ai voie să faci (şi să rămâi în nimic; în nimicnicie). El a răspuns: “Este prooroc” (cuvântul prooroc, de la pro – orato, înseamnă a vedea de mai înainte) – adică El vede; şi m-a făcut şi pe mine să văd. Dar n-au crezut. Se întrebau dacă într-adevăr el a fost orb şi a început să vadă. Atunci au chemat pe părinţii lui şi i-au întrebat: “Acesta este fiul vostru despre care voi ziceţi că s-a născut orb. Cum de vede el acum?” – tot pieziş pusă întrebarea. Părinţii au răspuns cu smerenie, cu oarecare temere: “Ştim că este fiul nostru, că s-a născut orb; dar cum vede el acum nu ştim. Sau cine este Cel care i-a deschis ochii nu ştim”. Şi le-au dat acest cuvânt: “Vârstă are. Întrebaţi-l pe el; să vorbească el despre sine”. Aceasta au spus-o pentru că se temeau de farisei, căci porunciseră ca dacă va mărturisi cineva că Iisus este Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu, să fie dat afară din sinagogă (anatematizat, blestemat, cum am zice în ziua de astăzi; să fie aruncată anatema asupra lui). Şi l-au chemat a doua oară.

Începe acum dialogul mai viu, mai intens: “Dă slavă lui Dumnezeu! Noi ştim că Omul acesta este păcătos”. Observaţi cum îl iau: Dă slavă lui Dumnezeu aşa cum credem noi şi mărturisim! Îi pune la încercare mărturia credinţei. Şi adaugă: “Noi ştim că Acesta este păcătos”. Dar auziţi răspuns luminat: “Dacă este păcătos nu ştiu (răspuns cinstit al unui suflet cinstit) însă un lucru îl ştiu: Fiind orb, acum văd”. La această mărturie, care arăta că el e în lumină (căci orice cuvânt al lui, după ce a căpătat lumina, e un neîncetat suiş în lumina înţelegerii legăturii lui cu Dumnezeu), ei se minunează de răspunsul lui şi îl întreabă din nou: “Ce ţi-a făcut, cum ţi-a deschis ochii?” (tot pieziş; nu “cum de vezi?”, ci “cum ţi-a deschis ochii”). Iar el răspunde cu  tâlc (îngăduie Dumnezeu din partea noastră şi un anumit stil de gândire şi de expresie, de mărturie mai tâlcuroasă – cu o vorbă din popor): “V-am spus… De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?”. În ce duh a grăit el! noi credem că sincer: Iată, voi vedeţi acum un semn unic: Eu, care-s orb din naştere, văd. N-a sosit vremea să vă treziţi, să vă faceţi ucenici ai Lui? Doamne, parcă îţi vine să strigi oricui: Faţă de semnele şi minunile lui Dumnezeu nu toţi ar trebui să-I fim ucenici?! Şi, loviţi în inimă, replica lor nu se lasă aşteptată, ci vine, acidă de-a dreptul, ocărându-l: “Tu eşti ucenic al Aceluia. Noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu prin Moise a vorbit, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este”. Cuvintele fostului orb, ale văzătorului, devin tot mai luminate. Aşa cum la rugăciunile de la botez noi spunem: “…şi înmulţind aşezământul harului”, simţim cum se înmulţeşte în el harul; pentru că harul lui Dumnezeu este neîncetat. Bea cineva sau nu, izvorul curge mereu. Iar răspunsurile lui sunt tot mai uimitoare. El răspunde cu o minune de cuvânt: “Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este El, iar El mi-a deschis ochii mei”. “Voi nu ştiţi…” şi, dureros, poate că nici nu vreţi să ştiţi; dar căutaţi! Căci El a spus: “Căutaţi şi veţi afla!”. Căci nu vine credinţa în El decât din descoperirea Lui şi căutarea ta; iar descoperirea Lui strigă la căutarea ta şi cheamă căutarea ta. Aceasta e minunea. “Şi noi ştim, a adăugat fostul orb, că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi. Dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă Dumnezeu. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic”. Doamne, ce mărturie! Dumnezeiască. În mijlocul sinedriului. De s-ar fi deschis inimile şi ochii inimilor lor în acel ceas! S-a deschis un alt ochi, din nefericire, de la altcineva. Căci n-au deschis ochii celui trimis.

Şi, auziţi finalul! Să fim adânc pătrunşi de acest final uimitor, negativ, grav. Au răspuns şi i-au zis: “În păcate te-ai născut tot (adică în întregime; că iată, ai fost orb din naştere) şi tu ne înveţi pe noi?” (tu, cerşetorule, ne înveţi pe noi?). O, nefericit orgoliu! Din gura pruncilor şi a celor ce sug vei săvârşi lauda. Şi “Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” – cei ce simt şi se văd săraci. Ei sunt deschişi Împărăţiei, în smerenia lor. Or, dimpotrivă, fariseii răspund cu orgoliu: Tu ne înveţi pe noi? Şi soluţia finală: L-au dat afară; răspunsul final, tragic. Sărmana “soluţie”. Se poate petrece un asemenea fapt cu mulţi. Ca dovadă, cuvântul ultim: Dacă nu cauţi nu poţi suporta adevărul. Spunea Sfântul Isaac Sirul: Şi în iad Dumnezeu este lumină şi iubire; dar demonii nu pot suporta lumina şi iubirea; lumina divină. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spunea că Adam, când a fost dat afară din rai, a rămas fără casă; casa era raiul; iar raiul e a fi cu Dumnezeu. Ei l-au dat afară. Întrebarea mai adâncă este: Cine era acum afară? Fostul orb, sau cei care au rămas cu ei înşişi? Afară l-a aflat Iisus.

Evanghelia aşa încheie: “A auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. “Cine este, Doamne, ca să cred în El?”. O, iubiţilor, omul rămâne copil şi tânăr câtă vreme se întreabă. Şi poţi ajunge bătrân, dar cu inima tânără, să te întrebi mereu. Când nu te mai întrebi, când nu mai cauţi, sufleteşte, spiritual ai murit. El întreabă: “Cine este, Doamne?” (Cine eşti, Doamne?). Iar Iisus îi răspunde, aşa cum răspunde mereu, dumnezeieşte; nu de-a dreptul “Eu sunt”, ci: “Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne”; şi s-a închinat Lui. Şi, iubiţilor, îngăduiţi să mai adaug un cuvânt din Evanghelie: “A zis Iisus: Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Auzind acestea unii dintre fariseii care erau cu El au zis: Oare şi noi suntem orbi? Şi Iisus le-a zis: Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră”.

Iubiţilor, mereu în zilele acestea pascale v-am spus cuvintele Sfântului Grigorie Palama: Sunt trepte de vedere şi feluri de vedere. Fariseii vedeau cu ochii fireşti. Orbul, deşi n-avea ochi din naştere, ochii minţii lui erau vii. El L-a auzit pe Iisus vorbind cu ucenicii şi cu lumea, i-a auzit pe părinţi vorbind despre El. Şi atunci, deodată se descoperă aici cele două vederi – vederea cu ochii trupului şi vederea cu ochii minţii – amândouă pentru lumea aceasta, creată. Dar mai important este un alt ochi, cel de-al treilea, al luminii necreate, ochiul duhovnicesc, ochiul credinţei, ochiul inimii curate, pentru care a spus Mântuitorul: “Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu”. Şi atunci Iisus, observaţi, cât de limpede deschide aici înţelesul: “Dacă voi aţi fi orbi (şi aţi recunoaşte că sunteţi orbi) păcat nu aţi avea. Dar pentru că spuneţi că vedeţi, păcatul rămâne”. Ei vedeau cu ochii aceştia; dar nu vedeau cu ochiul harului, ochiul luminii divine. Lipsa vederii trupeşti nu este cel mai mare rău. Cel mai mare şi tragic rău e păcatul, care te desparte de Dumnezeu. A nu-L vedea pe Dumnezeu, aceasta este marea durere.

Gândiţi-vă, este logic, iubiţilor: Lumea aceasta, cu luminile ei, ni se adresează, şi Dumnezeu ne-a dat pentru această lumină ochiul trupesc (pentru că întâi este lumina, pe urmă s-au făcut ochii; întâi intru în sânul mamei şi pe urmă iau cunoştinţă de mine), de asemeni toate făpturile având rosturile lor, tainele, darurile lor, pentru a vedea această lumină a lor ne-a dăurit Dumnezeu ochiul inteligenţei, ochiul minţii. Dar nu m-a lăsat Dumnezeu sărac de El, ci, ca să-L cunosc, îmi dă lumină din lumina Lui necreată, pentru că El este necreat. Psalmistul a văzut şi a spus, iar noi cântăm la fiecare doxologie: “La Tine este izvorul vieţii. Întru Lumina Ta vom vedea lumină”. Din lumina Lui ne dăruieşte lumină, ca să-L putem cunoaşte pe El. Şi acestui orb din naştere i-a zidit ochi şi a dăruit minţii şi inimii lui lumină divină; iar el L-a văzut şi L-a recunoscut pe Hristos.

Iată, şi noi am primit această lumină divină, lumina credinţei, lumina harului. Această lumină a primit-o Adam când s-a zidit, dar, sărmanul, căzând, a întors spatele feţei lui Dumnezeu şi a pierdut-o. A venit însă Hristos şi ne-a dăruit din nou această lumină – lumina învierii.

Închei cu acest cuvânt de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune: “Făptura există în trei trepte: prima – că există (minerale, plante, animale); a doua – că existăm în har (în lumina dată lui Adam, iar nouă prin botez şi Sfintele Taine); iar a treia treaptă – a învierii, a înveşnicirii”. Cu această lumină a Învierii ne hrănim în zilele pascale şi în toate evangheliile. O, iubiţilor, să ne rugăm! Doamne, deschide-ne ochii credinţei, ca din lumina Învierii Tale şi noi să vedem lumină, Doamne! Ochii credinţei prin care noi Te preamărim pe Tine, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, cum ni Te-ai descoperit, Doamne. Te preamărim pe Tine, Doamne Iisuse Hristoase, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire ai primit răstignire şi moarte şi ai înviat; şi ai semănat şi în noi harul învierii, harul luminii celei fără de ani, harul luminii celei pururea fiitoare. Şi atunci, în credinţa noastră noi simţim ochiul harului, prin care Te căutăm pe Tine şi simţim cum creşte în toţi în înviere. Căci de la Învierea Ta în lume, învierea lucrează. Doamne Iisuse învredniceşte-ne să simţim odată cu credinţa că trăim în Învierea Ta. Şi mărturisim: Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Şi nouă viaţă veşnică ne-a dăruit. Amin.

• ^[1] “via aceasta” – aşa cum se roagă arhiereul când face Sfânta Liturghie: “Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea!”. “Via aceasta” sădită de dreapta Lui noi o lucrăm.
• ^[2]N-am spus “scuipat”, ci “scuipire”. Noi toate le-am întinat, iar saliva din noi devine “scuipat”. Dar în Hristos totul e sfânt. Cum zice Sfântul Vasile cel Mare în molitfele de exorcizare, de eliberare de demoni: “Ceartă-te pe tine Domnul, demone, Cela ce cu preacurata scuipire a făcut tină şi partea cea lipsită a orbului celui din naştere o a zidit şi lumină i-a dăruit”. Iar noi am prihănit totul; am prihănit şi apa şi văzduhul şi trupul nostru. Iar Dumnezeu toate le sfinţeşte: apa devine aghiasmă, lemnul devine cruce şi icoană pe lemn întipărită, pâinea şi vinul devin trup şi sânge dumnezeiesc.
• ^[3]Cei şaptezeci de bărbaţi care au tradus Sfânta Scriptură din porunca lui Ptolomeu Filadelful, la circa două sute patruzeci de ani înainte de Hristos, pentru evreii din Alexandria, care mai uitaseră limba părinţilor. Având legea lor şi în limba grecească, autorităţile aşa îi cunoşteau şi aşa se justificau cu rânduielile lor, cu aşezământul lor în faţa legilor statului.