Bucuria de a fi tată şi de a avea un Tată
Atunci când apar în viaţa noastră, copii devin centrul universului nostru. Într-o familie armonioasă, acest lucru este valabil pentru ambii părinţi, deşi fiecare percepe experienţa în felul său propriu. Dacă despre relaţia dintre mamă şi pruncul său există astăzi o literatură bogată care descrie trăiri, sentimente, experienţe, despre felul în care primeşte tatăl în viaţa pe noul născut găsim mai puţine scrieri. Pe Dylan Pahman (http://viatacurata.com/aventurile-unui-american-romania/) l-am prezentat deja într-un articol anterior – un tânăr tată american creştin-ortodox, pe care, nu demult, l-am avut oaspete în România. Descrie într-un eseu cât se poate de emoţionant perspectiva fiului și a tatălui la un loc – trăirile lui în relaţia cu Brendan, primul său copil, alături de soţia, Kelly, dar și eterna cugetare a faptului că toţi suntem fii ai Tatălui Ceresc.
(Material realizat de Ramona Bandrabur)
Adevărata religie şi paternitatea lui Dumnezeu
L-am luat pentru prima oară în braţele mele pe noul meu născut şi în acel moment am simţit cum universul s-a restrâns dintr-odată şi parcă şi-a întors înăuntru expansiunea, magnitudinea, iar acum s-a redus la dimensiunile de 7 lbs, 6 oz şi 20 in (3640 de g si 50 cm lungime). Imediat ce l-am luat în braţe pe Brendan am simţit cum un întreg set de responsabilităţi şi aşteptări m-au năpădit, iar pentru un moment lumea s-a debarasat de măreţia ei, sau mai degrabă şi-a investit toată minunăţia şi misterul în acest mic copil, pentru mine. Şi am realizat că eu am de câştigat din asta!
Oricum, paternitatea nu a început pentru mine chiar în acel moment. Am încercat tot ce am putut să cultiv o relaţie cu Brendan şi până în acea zi a naşterii sale. Dar am simţit mereu că soţia mea Kelly avea un avantaj. În ultimele 9 luni ei au fost practic inseparabili, secundă de secundă. Ei au împărţit fiecare masă, au împărţit experienţe, emoţii, chiar şi hormoni. Da, ea avea un avantaj incontestabil şi nimeni n-ar putea niciodata să fie pentru Brendan ceea ce ea este pentru el: MAMA.
Dar am ajuns să descopăr faptul ca eu am un loc unic în viaţa lui Brendan, şi el întra mea. Şi mai mult, acum, prin relaţia mea cu Brendan, eu am o nouă relaţie cu Kelly. Tata este tărâmul de siguranţă şi confort, al doilea după mamă, în alt fel, dar nu neesenţial.
Îmi dau seama că tatăl este un ajutor atât pentru mamă cât şi pentru copil. Cand mama are nevoie de puţină odihnă – cum toate mamele au – tata stă pregătit să intervină. În plus, în cazul nostru, mama are propria ei afacere şi din când în când trebuie să se întâlnească cu clienţii, fără să aibă copilul cu ea. Aşa că astea sunt momentele în care eu şi Brendan ne jucăm, ne plimbăm şi da, uneori când luăm o pauză ne uităm şi la desene animate, dar evident, numai la cele bune.
M-am surprins pe mine însumi capabil să fiu deschis la schimbare. Şi am găsit în primul rând că un copil are nevoie şi de mama şi de tata în acelaşi timp.
Deşi am câştigat deja una din acele căni, cu înscrisul de „cel mai tare tată”, am şi zilele mele proaste, precum şi pe cele bune, dar mi-am dat seama cu surprindere că sunt capabil să mă ridic la nivelul provocării de a fi tată şi am descoperit în primul rând necesitatea unui tată atât pentru copil cât şi pentru mamă. Scriu acest eseu ca o reflecţie asupra sărbătorii naţionale a Zilei Tatălui (n.r. în SUA, Father’s Day se sărbătoreşte anul acesta pe data de 15 iunie).
Mă gândesc însă că pentru mulţi dintre cei care sunt taţi, aceasta nu e o zi fericită. Poate că asta se întâmplă din motive care nu se află sub controlul lor. Însă bărbatul a cărui datorie este să fie în mod unic copleşit de dragoste şi bucurie la naşterea copilului lui şi să fie efectiv suport iubitor pentru ei, de-a lungul întregii vieţi a lor, nu poate să fie tot timpul prezent pentru ei: poate din cauza morţii, ori a divorţului, poate a distanţei sau al oricărui altui motiv, de regulă datorat căderii morale a unuia dintre părinţi. Totuşi, bărbatul din care copiii îşi trag sensul unic de securitate, confort, hrană şi încredere în sine nu este acolo, lăsând această nevoie a inimii copilului neîmplinită şi ceea ce-i face pe copii să fie derutaţi, neliniştiţi şi uneori înfricoşaţi.
O societate ca a noastră care a îmbrăţişat o „conspiraţie a tăcerii”, după cum spunea Patrick Deneen – căci numărul celor fără tată continuă să crească punând mamele şi copiii într-un dezavantaj economic, educaţional şi emoţional – are nevoie disperată astăzi de bărbaţi care să dorească şi să poată să acorde atenţie vocaţiei de părinte. Aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov, „cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazul lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iacov 1:27). El numeşte tocmai pe cei din viaţa cărora lipseşte imaginea tatălui.
C.C. Pecknold a sugerat nu demult că pierderea credinţei şi a faptului că nu Îl mai simţim pe Dumnezeu ca Tată, poate fi una din cauzele de bază ale crizei de paternitate din lumea de astăzi. Sf. Ioan ne vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind Tată pentru toţi cei fără tată. Este uşor de văzut acest lucru în Predica de pe Munte şi aş sugera că el îşi presupune cititorii ca parte a practicii spirituale zilnice, dacă în mod regulat ar rosti rugăciunea dată lor chiar de Domnul Iisus Hristos: „Tatal nostru”. De fapt, putem confirma acest lucru uitându-ne la biserica timpurie.
În Didahia, o scriere de la începutul secolului al 2-lea a învăţăturilor celor 12 apostoli, li se cere creştinilor să se roage aşa cum Domnul le-a cerut în Evanghelie, adica rugăciunea „Tatal nostru”, de 3 ori pe zi (8.2-3). Printre alte lucruri, creştinii sunt oameni care se cuvine să îl cheme pe Domnul ca pe „Tatăl nostru”. Şi, în conformitate cu Sf. Apostol Iacov, devotamentul nostru religios trebuie să ne schimbe în oameni cărora le pasă de cei fără tată dintre noi. Ca şi casă a Domnului, a Tatălui (1 Timotei 3:15) , biserica este şi trebuie să fie o casă pentru cei fără tată, începând foarte simplu cu practica creştină zilnică a rugăciunii „Tatal nostru”. În ea cerem, prin spiritul adopţiei (Romanii 8:15), ce se adăposteşte în noi prin virtutea botezului, nu numai pâinea mea cea de toate zilele, dar şi pâinea noastră cea de toate zilele – hrana noastră, a tuturor. Toţi am fost odată orfani şi văduve, descendenţi născuţi din taţi a căror vieţi au fost nenatural curmate de moarte şi totuşi îl chemăm pe Domnul nostru ca Tatăl nostru. Mai mult decât un orfeilnat spiritual, biserica este casa după care toţi tânjim şi Dumnezeu Tatăl este Tatăl pe care inimile noastre cu disperare îl vor şi de care au nevoie. În timp ce suntem încă departe de El, El aleargă spre noi, ne îmbrăţisează, şi ne primeşte ca pe copii ai săi, oferind în modul cel mai firesc siguranţa şi confortul pe care numai un tată adevărat poate să le dea. Suntem pentru El mai preţioşi decât toată lumea şi toată gloria raiului, până la nivelul la care a trimis pe Fiul său natural, Iisus Hristos, să ne salveze de mizeria noastră şi să o ia asupra Sa.
Îmi aduc aminte de descrierea fantastică a unei sfinte, „Sarah Smith”, de George MacDonald în „Marele divorţ al lui C. S. Levis”: „fiecare om tânăr, sau băiat care a întâlnit-o, a devenit fiul ei – chiar dacă a fost numai băiatul care a adus carne la uşa ei din spatele casei. Fiecare fată pe care a întâlnit-o era fiica ei„.
Nu ar trebui să fie la fel de adevărat această descriere şi pentru orice bărbat creştin? Nu ar trebui oare ca toţi cei pe care îi întâlnesc să devină fii şi fiicele lor fără să se simtă micşoraţi? În acest fel, potenţialul dumnezeiesc al paternităţii, dat oricărui bărbat în asemănarea cu Dumnezeu-Tatăl, este construit de fapt în ei şi în „orfanii şi văduvele suferinde„. Prin asta, religia noastră devine cu adevărat „curată şi nepătată” şi prin asta, societatea noastră poate spera din nou să vadă şi să trăiască cu o frumuseţe înnoită importanţa taţilor pentru noi toţi.