Biserica Albă

Albă și cochetă ca o perlă șlefuită atent, migălos de un meșter dibace care a dăruit-o lumii pentru cântecul sufletului, pentru bucuria liturghiilor, pentru smerenia rugăciunilor și pentru harul cel Sfânt coborât la ceasul spovedaniei.
(Material realizat de Cristiana Chioncel)

Biserica Albă. Când deschizi ușa, pătrunzi în lumina ei, gustând din muzica îngerească a corului, din frumusețea sublimă a icoanelor murale proaspăt pictate, din eleganța predicilor și din taina sfintelor slujbe. Este albă în contextul urban al unui oraș agitat și înnegrit de nebunia citadină. Este albă în mirajul credincioșilor veniți din toți Bucureștii pentru descoperirea farmecului care a dăinuit de secole. Este în sfârșit albă, în lumina „reflectoarelor” aprinse de focul atâtor suflete ce-și găsesc zi de zi liniștea duhovnicească.

Aflată pe Podul Mogoşoaiei, „pe strada cea mai lungă şi în acelaşi timp cea mai elegantă din Bucureşti, unde locuiau boierii cei mai avuţi şi cei mai mulţi consuli, unde erau prăvăliile şi magazinele cele mai elegante şi unde îţi trebuia o oră întreagă ca să o străbaţi de la un capăt la altul” (W. Derblich, Land und Leute der Moldau und Walachei, Praga, 1859), Biserica Albă a fost timp de trei secole, un reper spiritual şi cultural de necontestat pentru toţi credincioşii care i-au trecut pragul. Primele ştiri privitoare la existenţa unui locaş de cult pe locul bisericii Alba de azi, datează de la începutul secolului al XVIII-lea, ctitorii ei fiind preotul Neagu Dârvaş, jupâneasa Rada şi jupâneasa Vişa. Cu ocazia săpăturilor arheologice întreprinse în anul 2012, au fost identificate ruinele zidurilor altarului, catapetesmei şi naosului de la această primă biserică, altarul acesteia fiind situat, pe locul pronaosului bisericii de azi. Despre începuturile acestei prime biserici dă mărturie o icoană a Sf. Nicolae din anul 1702, care a aparţinut bisericii Alba şi care are inscripţia: Simeon zu (grav); le (at) 7210 (n.n. 1702). Icoana a fost restaurată în anul 2011, de pictorul restaurator dr. Marin Coteţiu şi se găseşte astâzi, la Colecţia de icoane a Patriarhiei Române.

Confirmativă pentru existenţa bisericii, la începutul secolului al XVIII-lea, este şi o însemnare scrisă în anul 1708, dintr-o Evanghelie tipărită în anul 1697, la mănăstirea Snagov, dăruită de un credincios bisericii cu hramul Sf. Nicolae numită a preotului Dârvaş, şi care se găseşte azi la Colecţia de icoane a Patriarhiei Române. La filele 1-15, 19-20, în josul paginilor, apare textul următor:

Biserica Alba – sec. al XX-lea

„Această sfântă şi dumnezeiască Evanghelie cumpărat-o-am eu robul lui Dumnezeu Stan … drept bani gata tal(eri) 4 şi am dat-o de pomană sfintei biserici unde să chiamă hramul lui Svesti Nicolae cel vechiu, unde să zice la Popa Dârvaş. O am dat să fie de pomenire mie şi părinţilor mei. Si să-mi fie Sveti Nicolae de ajutor şi să nu fie nici un preot volnic ca să o ia. Iar cine s-ar ispiti a o înstrăina de la acea sfântă besearecă să fie afurisit şi proclet şi să-i fie Sveti Nicolae parator înaintea dreptului Judecător, al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Amin. În februarie 18 leat 7216” – (n.n. 1708).

De la numele ctitorilor, biserica a primit numele de biserica popa Dârvaş sau biserica Visichii. Numele de biserica Albă i s-a atribuit la începutul secolului al XIX-lea, aceste nume coexistând apoi până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Pe tot parcursul secolului al XX-lea, biserica Albă a cunoscut numeroase lucrări de reparaţii interioare şi exterioare, în anii 1909, 1914, 1941, 1945, 1964, 1977, 1988, 2012-2014.

Pictura a fost realizată în tehnică ulei, în anul 1873, de pictorul Gheorghe Tattărescu. Iconografia este reprezentată în scene-taboluri. Amprenta pictorului este remarcabilă, valoarea sa fiind subliniată de fineţea portretelor, precizia proporţiei şi compoziţiile solide elaborate. Scenele au amploare ornamentală de o varietate remarcabilă. Spaţiile dintre scene sunt ornamentate geometric – floral, suprafeţe ce au suferit transformări şi modificări ulterioare. Lucrări de restaurare a picturii au avut loc în anii 1927 (pictorul Costin Petrescu), 1944 (Constantin Şelaru), 1959-1960 (pictorii A. Avachian şi V. Höflich), 1978 (pictorii S. Angelescu, V. Grimalschi, M. Lăzărescu şi O. Boldura), 1988 (pictorul Paul Rădulescu) şi 2013-2014 (Romeo Andronic, Ana-Maria Drăguşin, Andrei Andronic, Andreea Schuster şi Lorena Iavorschi).

Una din componentele sculpturale de mare valoare şi atracţie turistică, în acelaşi timp, este catapeteasma, lucrată în anii 1845-1847 la Viena, ca piesă destinată, la origine, unei biserici – metoc al episcopiei Râmnicului – aflată pe locul actualei Filarmonici de stat „George Enescu“, şi care a fost adusă, în anul 1875, la biserica Albă, în urma ruinării respectivei biserici. Catapeteasma este o capodoperă a sculpturii în lemn, cu o ornamentaţie florală impresionantă. Icoanele de pe catapeteasmă sunt pictate tot de Gheorghe Tattarescu.

Detalii catapeteasma...

„În tot cazul, extraordinara ornamentaţie florală, rodiile care alcătuiesc motivul de căpetenie, „bestiarul” care, cu un rar realism al mişcărilor, înfăţişează păsări, cerbi, antilope şi, în trei locuri, vulturul bicefal al Bizanţului şi al Cantacuzinilor, chipurile omeneşti: un tânăr care doarme cu mâna sub cap, o Salomee în portul domniţelor noastre încununată cu coroană voievodală şi privind capul Sfântului Ioan adus pe tavă, trădează o artă desăvârşită, dar străină. Iar cei doi balauri care, deasupra catapetesmei, susţin crucea Mântuitorului, sunt atât de extrem-orientali în înfăţişarea lor, încât îţi vine să crezi că sunt datoriţi daltei unui meşter care, fie că a fost în China, fie că a văzut, aduse de vreo corabie, pilde ale artei simbolice şi fioroase a Imperiului de Mijloc. În sfărşit, îngeraşul bucălat care zâmbeşte într-un medalion al jilţului arhieresc, pare ieşit de-a dreptul din atelierul lui Tiepolo. Este foarte cu putinţă că rândurile de faţă să facă să zâmbească un specialist al artei religioase de la noi; nu le dau decât ca un joc al închipuirii mele, dar aş fi fericit să mi se dea o tălmăcire întemeiată a minunatei catapetesme de la biserica Albă.”

– (Gheorghe Cruţescu, Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 242)