Avem nevoie de duhovnic ca de aer!

Mărturisirea păcatelor are valoare capitală în viața noastră spirituală și în progresul nostru în ea. Ea este arma duhovnicească cea mai puternică, „unica virtute ce nu poate fi umilită de draci“ căci, spune Sfântul Ioan Scărarul: „nimic nu dă dracilor și gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a hrăni și ascunde păcatele în inimă, nemărturisite“[1], iar Cuviosul Isaia Pusnicul ne spune să nu ne rușinăm să spunem celui mai mare orice gând care ne războiește, dacă vrem să dobândim ușurarea.

(Material realizat de pr.prof. Ioan Teșu)

Căci duhurile cele rele nu găsesc alt loc decât în omul care tace despre gândurile lui, fie că sunt bune, fie că sunt rele[2]. Același sfânt spune că îngerii și cerul suspină și plâng pentru negrija noastră față de suflet, pentru nepocăința noastră, spre pieirea lui. Ea este pentru suflet ca un „frâu“ care îl împiedică să păcătuiască, pe când păcatele nemărturisite sunt săvârșite fără frică și rușine, ca în întuneric. Deci Taina Sfintei Spovedanii are o pronunțată valoare ascetică, ea înfrânându-ne de la săvârșirea păcatelor. Păcatele nemărturisite îndeamnă, instigă singure la păcate și mai mari, prin simpla constatare a urmărilor lor. Este o învățătură esențială, constantă a Părinților duhovnicești că între păcate și patimi există un circuit sau o intercondiționare. Una se provoacă sau declanșează pe alta, spre surparea, spre uzurparea ființei umane. Împotriva acestor efecte și mai apoi împotriva păcatului însuși luptă pocăința. Ea este o piedică în calea înmulțirii păcatelor și a efectelor acestora. Pocăința luptă cu un trecut păcătos, pătimaș, vrednic de osândă, pentru clădirea unui viitor fericit, veșnic. Prin urmare, căderea în păcat, ca act individual, particular, la care se asociază efectele și urmările sale, ne paralizează facultățile noastre sufletești, încât omul pare că, neputând să se elibereze din acest cerc vicios, se complace în el. Obișnuința devine o a doua natură, păcatul se săvârșește aproape automat, de la sine, complicându-se cu diversele circumstanțe și ducând la patimi dintre cele mai groase, josnice. Omul nu mai realizează, nu mai conștientizează semnificația acestor fapte ale sale, dând dovadă de o conștiință alterată, duplicitară, scindată, ieșită din limitele sale firești, naturale, raționale.

Într-o astfel de situație, ceea ce îl poate trezi pe om este un cutremur stihial, ontologic, în temeliile ființei sale. Acesta se manifestă adesea negativ, prin încercările sau necazurile provocate de tulburările insinuate de păcat în viața și existența noastră. Astfel de situații limită, de momente de eșec existențial ne conduc către o revizuire a relațiilor și raporturilor noastre, în primul rând cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu semenii, ne duc către pocăință. Pocăința pătrunde până la hotarele profunde dintre bine și rău, denunță primejdia și caducitatea păcatului, trezește forța vie, credința și speranța și „tinde să repare dezordinea, să restabilească armonia în compoziția valorilor noastre“.

Un rol fundamental, de căpetenie, îl are în viața noastră, conform scrierilor ascetice, părintele duhovnicesc. Rolul său este esențial în lucrarea de restabilire a adevăratei legături de viață și în restaurarea noastră ontologică, în fundamentele vieții noastre creștine comunitare.

“Arta duhovnicească“, de care vorbește Sfântul Ioan Casian, este „cea mai grea dintre toate meșteșugurile“ și de aceea ea are nevoie de învățător, pentru că este „ascunsă și nevăzută și numai de inima curată poate fi văzută. Neizbutirea în această artă nu aduce, potrivit lui, numai paguba vremelnică, în această lume, ci și moartea veșnică a sufletului“[3]

Cel care nu are un duhovnic și nu umblă potrivit sfatului acestuia, „seamănă foarte multe cu osteneală și cu sudoare, lucrând ca în vis, dar nu seceră cu adevărat decât foarte puțin[4]

Cu privire la modul de alegere a duhovnicului, prevalează motivele sau argumentele de ordin duhovnicesc, referitoare la viața sa interioară și la darurile sale duhovnicești, dobândite ca urmare a unei viețuiri curate.Principiul fundamental al alegerii sale este acela ca el să fie „un povățuitor și dascăl neamăgitor“, adică să fie bun cunoscător al învățăturii de credință, iar prin viața sa să fie adevărat mărturisitor al ei. El trebuie să fie înalt la înțelegere, smerit la cugetare, blând în toate purtările sale.

Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm și să le apreciem la părintele duhovnicesc, cel mai de preț este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc. Un astfel de duhovnic poate să discearnă felurile gândurilor care ne învăluie: îngerești sau dumnezeiești, omenești sau drăcești și să le dea sfatul mântuitor, de suflet folositor. Adevăratul duhovnic „trebuie să aplice leacurile potrivite. Celor împovărați de păcate grele și ușor aplecați spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea  – jugul blând și sarcina ușoară. Celor ce tind spre un cuget înalt și mândru, le este potrivit leacul dintâi calea îngustă și plină de necazuri“[5]

Părintele duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al realităților duhovnicești, al luptei sau războiului nevăzut, nu atât din citiri, cât mai ales din experiență, pentru a putea discerne în viața ucenicilor săi de ce fel este războiul sau părăsirea: dumnezeiească sau drăcească. Sfântul Nil Ascetul, autor din Filocalia, volumul întâi, spune că povățuitorul trebuie să aibă mai întâi de toate știință, adică viață și cunoștințe duhovnicești, pentru ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmașilor și să poată discerne, adică să sesizeze, să înțeleagă și să dea remediul cel mai bun pentru toate ispitele ascunse ale războiului la care sunt supuși ucenicii săi. În felul acesta, spune Sfântul Nil, le va face celor încredințați lui, biruința neostenicioasă și îi va scoate încununați din luptă[6]. Dar, adaugă el, „e rar un povățuitor ca acesta și nu se găsește ușor“. Sfântul Petru Damaschinul arată că adevăratul duhovnic are o instituire divină și daruri duhovnicești deosebite: „De aceea, zice el, nu este tot omul vrednic de încredere, ca să dea sfat celor ce-l caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii și a dobândit din străduința în nevoință, o minte străvăzătoare… Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie și să nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le cer de bunăvoie și-l întreabă nesilit și învață după rânduială“[7].

[1] Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p.287

[2] Cuviosul Isaia Pusnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, în Filocalia…. volumul XII, p. 57.

[3] Sfântul Ioan Casian, Cuvânt despre sf. Părinți din Skkit, în Filocalia…, volumul 1, p. 176.

[4] Calist și Igantie Xanthopol, op. cit., p. 32-33

[5] Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 440.

[6] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în Filocalia…, volumul 1, p. 226

[7] Sfântul Petru Damaschin, op. cit., p. 159.

S-ar putea să vă placă și...

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *