Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia – predică rostită de părintele Constantin Galeriu

Viață Curată · ian. 21, 2018

Predică rostită în Duminica lui Zaheu^[1], pe 24 decembrie 1999

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos

În această zi de duminică, ziua Domnului, ziua Învierii, prăznuim totodată şi prima unire a neamului românesc, dar şi biruinţa dragostei, a păcii pe pământul nostru; deci tot a unirii.

Calea noastră spre Hristos ne va fi împreună cu cel pe care Sfânta Evanghelie de astăzi, după rânduiala Bisericii, îl aşază în faţa conştiinţei noastre, anume Zaheu – convertirea lui, întoarcerea la Dumnezeu, la Hristos şi, prin Hristos, în Duhul Sfânt, la Tatăl. Zaheu – vameşul. Să ascultăm:

“Iisus, mergând spre Ierusalim, trecea prin Ierihon^[2]. Şi iată, un bărbat cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor^[3], ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă Iisus. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, căutând în sus, a zis către el: Zaheu, grăbeşte şi coboară! Astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit cu bucurie. Dar ceilalţi, văzând, toţi murmurau, zicând: Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos. Zaheu, însă, stând în faţa Domnului, a zis: Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau săracilor, iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit. A zis atunci către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-9).

Iubiţilor, iată istoria lui Zaheu – în care se oglindeşte parcă viaţa fiecăruia dintre noi. Aceasta e taina lui Dumnezeu: a privi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, a Celui veşnic în vremelnicie. Căci Dumnezeu este Cel veşnic, iar noi suntem veniţi în timp, în vremelnicie. Deci noi nu evocăm doar o istorie, deşi Evanghelia s-a scris în istorie, ci noi vedem prezenţa lui Dumnezeu în istorie, atunci şi acum. Aşa ascultăm, gândim şi trăim Evanghelia.

Zaheu era mai-mare peste vameşi. Cuvântul vameş de atunci nu are acelaşi înţeles cu cel din ziua de astăzi. Vameşii din vremea aceea erau nişte funcţionari ai statului, ai imperiului roman, care adunau impozite. Impozite au fost dintotdeauna în istorie; din ele s-a hrănit statul. Dar impozitele imperiului roman, în fiecare provincie ocupată, se rânduiau prin licitaţie. Şi atunci, anumite persoane din sânul poporului, participau la licitaţie şi primeau acest drept. Zaheu obţinuse acest drept; ba, mai mult, Ierihonul era o cetate bogată, în vremea aceea, faţă de altele (era un oraş în care se comercializau mirodenii şi plante medicinale). Iar Zaheu era nu numai vameş, ci mai-mare peste ceilalţi vameşi, care adunau impozitele – grele, ca orice fel de impozit dictat de un imperiu. De aceea el era urât, dispreţuit de oameni, cu atât mai mult cu cât era din neamul lor. Aceşti vameşi, deci, îi făceau să sufere pe cei de un neam cu ei; frate împotriva fratelui. Căci lucrul acesta era dureros, tragic: luau de la ceilalţi nu numai ce erau datori să dea, dar o făceau cu atâta osârdie şi nemilă pentru că ei din ceea ce adunau obişnuiau să-şi deducă propria leafă.

Ce stare de suflet avea el? Gândiţi-vă: numele Zaheu, tradus pe româneşte înseamnă curat, pur. De bună seamă, ca oricine, îşi gândea numele: tu ai numele de pur, curat. Dar este viaţa ta atât de curată precum îţi este numele? Poate în clipa aceasta şi nouă, fiecăruia, ne dă de gândit, cercetându-ne numele: există într-adevăr o armonie adâncă între numele meu şi viaţa mea? Şi, în ultimă instanţă, gândim la numele cu care noi toţi ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu şi a lumii: numele de creştin şi ortodox. Creştin – deci numele lui Hristos, şi ortodox – adică dreptmăritor al lui Hristos, în gând, cuvânt şi faptă. Acest dintâi înţeles, dacă vreţi, ni-l împărtăşeşte Evanghelia de astăzi. Ni-l răsădeşte în inimă, dacă nu ni l-am răsădit noi înşine.

Aşadar Zaheu era preocupat de acest fapt: să porţi un nume şi să nu fii în lumina numelui tău… Şi trecea Iisus tocmai prin cetatea Ierihonului, acolo unde el îşi trăia viaţa, îşi câştiga pâinea. Chemarea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Repet acest cuvânt: bea cineva sau nu, izvorul curge. Zaheu era evreu, cunoştea Legea, era un credincios al Legii. Şi dumnezeieştii Părinţi tâlcuiesc, când vorbesc de lege, de credinţă, de dragoste: “Credinţa e ca o rază care luminează în tine; nădejdea e ca o lumină care îţi deschide calea; iubirea e izvorul din care începând să sorbi, te umpli de harul lui Dumnezeu”. În Zaheu scânteiază o rază de lumină. Trebuie să ştim, pururea, să credem: trezirea nu e în noi. E aripa harului care ne atinge, a îngerului. E chemarea lui Dumnezeu. Dealtfel, dacă eu sunt zidire din nimic, din nimic ce să iasă? Din stricăciunile, slăbiciunile, îndoielile mele ce să iasă? Toţi cei care au văzut existenţa mişcându-se de jos în sus, să cugete adânc: da, eu mă ridic, dar chemat de sus, de harul lui Dumnezeu. Mereu am rostit cuvântul dumnezeiescului Iacov: “Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor…” (Iacov 1,17) – Lumina de sus care luminează în întuneric.

Şi a fost atins Zaheu de lumină, de aripa harului, şi s-a pornit şi el către acel loc pe unde avea să treacă Iisus. Era mulţime multă. Iisus venea din Galileea. Se apropia Paştele. Mare mulţime se aduna la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui. La intrarea în Ierihon, Mântuitorul vindecase pe orbul Bartimeu. Acum ne aflăm în inima cetăţii. Zaheu înaintează şi el şi, în mijlocul mulţimii, nu poate să vadă. Află lângă el un sicomor şi, el, Zaheu, cunoscut de toată cetatea (cine nu cunoaşte un perceptor de dări, darmite pe şeful lor, o personalitate?), se smereşte, totuşi, şi urcă în sicomor. Când e vorba de salvare, de credinţă adevărată, atunci nu mai are nimic preţ în lume, decât smerenia. Şi el încearcă această taină, acest dar dumnezeiesc. Sunt oameni care cred că în smerenie, în umilinţă, te prăbuşeşti. Nu, te înalţi. Ea te înalţă, ea e salvatoare. Se smereşte Zaheu şi se urcă în dud, în acel loc pe unde Iisus avea să treacă. “Şi când ajunge în acel loc – spune Evanghelia – căutând Iisus spre Zaheu…”. Avem, prin urmare, două căutări.

Evanghelia spune: Zaheu căuta să vadă cine este Iisus. Fapt de ultimă adâncime. A şti cine este Iisus şi a crede în El, Unicul Fiu al Părintelui ceresc – venit, cum s-a încheiat Evanghelia de astăzi, să caute să mântuiască pe cel pierdut – este faptul capital, al nostru şi al istoriei. Căuta să vadă cine este… Fiecare în clipa aceasta aşa să gândim: Doamne, Îţi mulţumim că din Evanghelia şi mărturia Ta noi ştim cine eşti; şi ştiind cine eşti Tu, ştiu, Doamne, cine sunt eu. Hotărât lucru, nu-i o figură de stil aceasta: a-L cunoaşte pe Iisus înseamnă a mă cunoaşte pe mine. Şi a mă cunoaşte pe mine înseamnă a-mi şti taina vieţii. Ştiu de unde vin, încotro merg. Pentru că numai Iisus a putut spune: Eu ştiu de unde vin, de la Tatăl. Am venit în lume trimis de Tatăl – spunea iudeilor. Voi nu ştiţi de unde veniţi şi încotro mergeţi; Eu ştiu.

Zaheu, luminat de har, hotărât, caută să afle cine este Iisus. Şi căutând în mulţime întâlneşte căutarea lui Iisus. Şi Iisus caută: îmbrăţişând creaţia întreagă, pentru că toate printr-Însul s-au făcut, caută către fiecare dintre noi. În clipa aceea Iisus căuta anume pe cel care Îl căuta pe El. Iubiţilor, parcă aceasta ne spune fiecăruia: dacă Iisus primeşte această căutare, acest mesaj al lui Zaheu, şi caută şi El în sus spre Zaheu, atunci ne caută şi pe noi, dacă şi noi Îl căutăm pe Iisus ca Zaheu; şi ne răspunde. Să fim cutremuraţi! Să trăim adânc, nu indiferent! Adânc cutremuraţi de acest fapt. Căci Iisus a răspuns la căutarea lui Zaheu şi răspunde la căutarea fiecăruia dintre noi. Când te afli la o cumpănă grea, caută! Doar Iisus a spus: “Căutaţi şi veţi afla!”. Şi El te află oriunde eşti.

Prin urmare, căutând Iisus spre Zaheu, întâlnindu-se cele două priviri, i-a vorbit Iisus: “Zaheu, grăbeşte şi coboară! Astăzi în casa ta Mi se cade să rămân”. Doamne, aceste planuri de existenţă! Zaheu – oarecum sus, la înălţime (în dud), iar Iisus – jos. Noi ştim că Dumnezeu coboară, ca pe noi să ne ridice. De data aceasta se schimbă planurile, după rânduiala lui Dumnezeu: Zaheu coboară la Iisus pentru că Iisus coborâse la noi, luând chipul robului, al celui din urmă; acum al lui Zaheu. Căci el era în chip de rob, cum noi adesea suntem robi. Ori de câte ori suntem robii vreunui lucru din lume: robul banului, robul plăcerii, robul puterii, Doamne, scapă-ne de orice robie! Una singură, Doamne, o singură robie îngăduieşte-ne! – aceea a Ta. Vedeţi, de multe ori gândim la Taina cununiei – când noi punem pe capetele mirilor coroane – cum poartă împăraţii şi regii; dar cum rostim? “Se cunună (se încoronează) robul lui Dumnezeu”. Deci coroana e unită cu conştiinţa de rob al lui Dumnezeu; e singura robie care dă libertate; pentru că e singura unire cu Cel absolut liber.

Atunci, Fiul lui Dumnezeu a luat chipul robului, chipul lui Zaheu. Şi-i spune: “Coboară!” (Smereşte-te, Zaheu!). Iar Zaheu coboară şi-L primeşte pe Domnul cu mare bucurie. Şi a intrat în casa lui. De jur-împrejur mulţime imensă, murmurând (iertaţi cuvântul atât de prozaic: bârfind), osândind într-un fel. Ei – osândind pe Iisus: căci Iisus a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos! E cu păcătoşii. Ei – judecători; eu – judecător al lui Iisus… Şi câţi dintre noi nu judecăm! Unii chiar pe Dumnezeu Îl judecă, zicând: Doamne, de ce atâta nedreptate, răutate şi suferinţă pe lume! Să nu uităm însă că judecându-i şi osândindu-i pe oameni – uneori cu asprime, cu gând să-i desfiinţăm, chiar – judecăm şi osândim chipul lui Iisus din ei. Căci Iisus a spus: “N-am venit să judec şi să osândesc lumea. N-am venit să judec, ci să mântuiesc”. Iar când e vorba de mântuire, toate judecăţile oamenilor cad.

Şi aici începe un nou plan, un nou hotar de gândire, de conştiinţă, de viaţă, pentru Zaheu. Când de afară se auzeau zgomote aproape asurzitoare, pe la ferestrele lui Zaheu şi în jur, Zaheu se ridică smerit şi, dând răspuns strigătelor mulţimii, în clipa aceea mărturisirea lui ia chip de spovedanie, ceea ce se întâmplă cu fiecare dintre noi când ne aflăm în faţa lui Hristos. Preotul, ştiţi că aşa şi mărturiseşte: “Iată, fiule, Hristos stă de faţă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă făcută. Eu nu sunt decât un martor, să duc înaintea Lui toate câte îmi vei spune. Ia aminte: Ai venit la doctor; nu te întoarce nevindecat”. La spovedanie, în Liturghie, eşti în faţa lui Dumnezeu. Hotărât eşti în faţa lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi prezentă Dumnezeirea, nu s-ar fi putut produce convertiri în istorie. N-ar fi putut-o face nici Pavel, nici toţi sfinţii cu experienţa lor. Zaheu e în faţa lui Iisus. El are acest privilegiu. Şi rosteşte: “Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau săracilor”. Să audă cei de afară, care strigă; strigă nu împotriva mea, un păcătos, ci împotriva Ta, Doamne, a milostivirii şi a dreptăţii Tale. “Dacă am năpăstuit pe cineva, îi întorc împătrit”. De bună seamă, Zaheu cunoştea Legea, şi Moise hotărâse, aşa cum citim în cartea Ieşirii: “De va fura cineva un bou sau o oaie, şi de le va junghia sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru o oaie”. El reproducea întocmai Legea; căci era credincios al Legii vechi. Zaheu, observăm imediat, nu a dat toată avuţia; a dat jumătate din avuţie. Iar pentru cei năpăstuiţi a întors împătrit. Cuvântul acesta ne priveşte, dacă vreţi, pe noi, cei obişnuiţi, care dăruim fără să dăm toată avuţia. Mântuitorul cumpăneşte şi răspunde fiecăruia după locul şi rostul lui în lume. Şi e o mângâiere aici, şi un răspuns. Evanghelia nu e, în nici un fel, extremistă, Doamne păzeşte! Ea răspunde. Cu ea e vindecare pentru fiecare caz şi suflet. Şi, dovadă – cuvântul dumnezeiesc al lui Hristos. La această mărturie făcută cu conştiinţă curată (prin care Zaheu îşi dezvăluie în mod autentic numele) primeşte răspunsul Mântuitorului: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Atunci în Zaheu a pătruns o lumină nouă. Schimbarea nu e posibilă decât prin această invocare, chemare şi sfinţire a harului. Sfântul Maxim spune: Nu tu te schimbi, ci harul, care lucrează în tine^[4].

Iubiţilor, adeseori, când ni s-a înfăţişat acest cuvânt – astăzi, noi am stăruit asupra lui pentru că are un înţeles adânc de tot în dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, în Revelaţia biblică. Cuvântul astăzi e numele timpului lui Dumnezeu, numele veşniciei. Iar în Psalmul 2, iluminat, inspirat, Psalmistul rosteşte cuvântul Tatălui: “Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”. Atunci înţelegem: Astăzi – adică din veşnicie. Astăzi e numele veşniciei, numele timpului lui Dumnezeu. Numele timpului nostru este ieri, azi, mâine, pentru că suntem aduşi în timp, cu timpul, de la neexistenţă la existenţă, de la nefiinţă la fiinţă; şi suntem supuşi schimbării. Numele timpului diavolului este mâine – amânarea mereu pe mâine. Dar astăzi e numele timpului lui Dumnezeu, numele veşniciei. Atunci, Iisus aşa îi spune lui Zaheu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Aşa cum va spune tâlharului de pe cruce: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”; aşa cum spune oricărui suflet: “Astăzi de vei auzi glasul Meu întoarce-te!”. Se leagă. Zaheu, auzind că trece Iisus, şi simţind chemarea, a răspuns chemării lui Dumnezeu, în acel astăzi al Lui.

Cu atât mai mult, în clipa de faţă, când omul ascultă Evanghelia, când se roagă sau când săvârşeşte o faptă în numele lui Dumnezeu, când se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine (aşa cum zicem adesea: “Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu părtaş mă primeşte”), înţelegem că Evanghelia este mereu la timpul prezent, este un etern astăzi. Aşa cum Dumnezeu este eternitate, – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt –, şi venirea lui Dumnezeu în timp este eternă. Acel astăzi al lui Zaheu e astăzi pentru mine. Aşa cum a lucrat Dumnezeu din începutul lumii şi a creat lumea, acel astăzi al începutului creaţiei e un astăzi etern. Dumnezeu creează astăzi.

Iubiţilor, îngăduiţi-mi să readuc în lumină un fapt, o mărturie a dumnezeieştii Scripturi, legat de astăzi – de acest timp creator şi mântuitor al lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi este că Dumnezeu creează totul din nimic. La cartea Macabeilor, când regele păgân Antioh îi martiriza pe cei şapte fraţi iudei credincioşi Legii, mama lor îi spune ultimului său fiu, înainte de a fi martirizat: “Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut” (II Macabei 7, 28). Iar sfântul apostol Pavel scrie la Romani cap. 4, 17: “Dumnezeu, Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”. Deci Dumnezeu creează, creează din nimic. Ce înseamnă “din nimic”? – Adică nu e dependent de nimic; şi nu cum credeau filosofii elinilor, că ar crea dintr-o materie veşnică. Aşa creăm noi, folosindu-ne de elementele materiale. El creează liber, ca noutate absolută. Aceasta e taina creaţiei din nimic: libertate şi noutate absolută. Actul creator al lui Dumnezeu aici îşi are taina: din voinţa Lui şi din energiile Lui creează. Acestea stau la temelia creaţiei. Şi atunci, aşa cum a creat Dumnezeu în ziua cea dintâi, creează mereu. Este una dintre cele mai adânci sintagme la care am cugetat, folosindu-ne şi de mărturia întregii istorii, iar în ziua de azi şi de aportul ştiinţei.

Vă citam cândva pe un mare neurofiziolog, John Eccles, care spune: “E o minune pentru totdeauna fiecare suflet omenesc, fiecare suflet în autoconştiinţa lui (conştiinţa de sine) şi în unicitatea lui (căci fiecare suflet e unic)”. Aş mai adăuga şi capacitatea unificatoare a sufletului, însuşirea lui de a unifica existenţa, viaţa. Întinde aripile neîncetat, pentru ca, după chipul lui Dumnezeu, şi tu să-ţi întinzi lumina şi iubirea ta după lume! Ei bine, zice acest om, e o minune pentru totdeauna, care nu e produsul ştiinţei – unicitatea fiecărui suflet omenesc. Iar noi, de aici am cugetat: dacă fiecare suflet este un unicat, atunci cu fiecare suflet omenesc, nu avem o creaţie nouă? Nu avem o noutate absolută? Vedeţi, tocmai acest crez este pur religios. Această viziune, pe care o mărturisim noi, creştinii, că Dumnezeu creează totul din nimic, adică nu ajutat de cineva, ci în libertate şi noutate, e o mărturie a credinţei, nu e a culturii. Nu cultura a creat credinţa sau religia. Să mi se ierte mărturia aceasta, dar trebuie s-o spunem, pentru că unii vor să facă din religie o anexă a culturii. Mărturia aceasta, a creaţiei din nimic, adică a creaţiei în libertate absolută şi în noutate, este a credinţei. Şi, de aici, gândiţi-vă, în actul creării şi al mântuirii fiecărui suflet omenesc, care e o noutate, mereu Dumnezeu creează. Fiecare suflet din cele de faţă este o creaţie nouă. Iar dacă la originea creaţiei, a zidirii mele, stă voinţa lui Dumnezeu şi energiile dumnezeieşti, atunci eu, creat de Dumnezeu, sunt moştenitorul voinţei creatoare a lui Dumnezeu, sunt moştenitorul energiilor creatoare ale lui Dumnezeu. Şi aici este toată taina, o, iubiţilor! Este toată taina deschiderii omului. Să aibă fiecare conştiinţa că e o noutate pusă de Dumnezeu în lume! Că are chemarea de la Dumnezeu ca, înzestrat cu voinţă dumnezeiască, cu energie dumnezeiască – energia harului dumnezeiesc – şi el să zidească.

Luminează, Doamne, harul Tău în mine! Căci dacă Zaheu căuta să ştie cine eşti, Doamne, eu ştiu cine eşti, şi ştiindu-Te pe Tine, mă ştiu, mă cunosc pe mine. Iubiţilor, Astăzi este numele timpului lui Dumnezeu. Observaţi: în Tatăl nostru, centru al rugăciunilor, toate verbele sunt la prezent – astăzi:

“Tatăl nostru Care eşti în ceruri,

Sfinţească-Se numele Tău,

Vie (acum) împărăţia Ta,

Fie voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ.

Pâinea noastră cea spre fiinţă (care susţine fiinţa noastră, care ne zideşte)

Dă-ne-o nouă astăzi!

Şi ne iartă nouă greşalele noastre

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi în ispită (nu ne lăsa să cădem în ispită),

Ci ne izbăveşte de cel rău!”.

Vedeţi, e un astăzi continuu!

Atunci când I-a zis lui Zaheu: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”, acest cuvânt mi-l spune şi mie, şi îl spune fiecăruia dintre noi: aşa cum am creat dintru început, şi am adus de la nefiinţă la fiinţă, aduc şi de la cădere la ridicare. De aceea, în taina mărturisirii, când te eliberezi, prin căinţă adâncă, de tot ceea ce a stricat făptura ta zidită după chipul lui Dumnezeu, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu devine – cum spun sfinţii Părinţi – piatra de temelie şi pavăza ta împotriva celorlalte ispite care vor din nou să te întineze. Atunci se mişcă inima în căinţă – cum zice Calist Patriarhul – într-o căldură dumnezeiască, şi ea arde tot gunoiul, toate stricăciunile tale. Şi inima ta, în lacrimi, simte nevoia iubirii lui Iisus.

Vedeţi cum spun astăzi oamenii de ştiinţă – vă pomeneam de acel mare psihanalist, Victor Frankl: omul, în adâncul lui, caută ceva care este altceva decât el însuşi. Caută pe Cineva Care să-l poată iubi cu adevărat. Iar a căuta altceva, iarăşi te duce la taina actului creator şi înnoitor al lui Dumnezeu, la acel astăzi pe care tu neîncetat îl cauţi, adică saltul peste lume; cum spune dumnezeiescul Pavel: “Iară cei ce au, să fie ca şi cum n-ar stăpâni”, nesocotindu-se pe ei domni, stăpâni. Căci, în definitiv, Proprietarul creaţiei este Creatorul, iar tu eşti numai iconomul creaţiei.

În această conştiinţă sfântă te înalţi în iubirea lui Hristos. Vorbesc oamenii de extaz^[5], de ieşirea din sine. Dar ieşi din sine cum? Unde ieşi din sine? Ce înseamnă extazul? Înseamnă ieşirea din ce e zidit, din nimic, în existenţa acelui astăzi al eternităţii, în lumina harului dumnezeiesc. Aceasta înseamnă: ieşirea deasupra acestei lumi, privind astfel lumea cu iubirea lui Iisus, a lui Dumnezeu, cu lumina Lui.

Zaheu a trăit acel moment în care Hristos l-a creat din nou, în acel astăzi. L-a instituit în lumina adevărului şi a iubirii. L-a eliberat, cu adevărat, căci aceasta înseamnă creaţia: libertate şi noutate, înnoirea vieţii. Şi a rostit Mântuitorul: “Şi acesta este fiu al lui Avraam” – era evreu, deci. În Avraam trebuia să se binecuvânteze toate seminţiile pământului. Şi acum această binecuvântare era reprezentată în viu, în fiinţă – Hristos. “Căci a venit Fiul Omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”.

Doamne Iisuse Hristoase! Dă-ne şi nouă, Doamne, credinţa şi mărturia lui Zaheu! Şi-Ţi mulţumim, Doamne, că ne-ai ajutat să vedem adevărul cum Tu îl vezi: în credinţă, în adevăr şi în iubire. Amin.

^[1]24 ianuarie 1999. Duminica a XXXII-a după Rusalii.
^[2]Oraş-cetate, situat la 20-30 km. mai la nord de Ierusalim.
^[3]Un fel de dud.
^[4]Marea greşeală pe care au făcut-o apusenii vine din crezul lor că de jos, din raţiunea noastră pleacă schimbarea, că noi, cu de la noi putere ne transformăm. Lumea a căzut în această pustie sufletească. Aripa harului, a îngerului de sus, ea te cheamă şi te trezeşte. De aceea spune Apostolul: chemare la a fi a ceea ce nu era. Şi care e propriu-zis taina? Aceasta este: faptul că omul nu e numai da ci e şi nu, înseamnă că are existenţă. Faptul că în mine este şi nu înseamnă că sunt cu adevărat creat, că am fost adus de la nu la da, de la nefiinţă la fiinţă. Dar harul revarsă în mine ceva nu din nefiinţă, ci din eterna fiinţă a lui Dumnezeu. Şi guşti atunci tu, muritorule, ceva din eternitate, din veşnicie. Aceasta este marea taină a harului; şi marea taină care se deschide prin crearea din nimic, de la nefiinţă la fiinţă. Te inundă atunci lumina veşniciei şi sentimentul învingerii morţii.
^[5]extaz, din grecescul ekstasis – situat în afară (ex – în afară; histanai – a situa, a locui); ieşire din sine.